Unul dintre rolurile noastre principale ca parinti este acela de a ne proteja copiii, de a ne asigura ca sunt in siguranta, feriti de masini, boli, accidente, mancare nesanatasoasa, ecrane etc. Copiii sunt fiinte vulnerabile si nevoia lor de protectie nu poate fi contestata. Suntem programati ca specie sa fugim de durere si suferinta, dar cat si pana unde din aceasta fuga este cu adevarat sanatoasa?
Am crescut si noi cu credinta nerostita ca durerea trebuie evitata cu orice pret si ca suferinta umana este ceva ce trebuie bagat sub pres si ascuns de ochii lumii. La orice mica durere de dinti, de cap, de stomac ne indopam cu analgezice pentru ca „Nu are rost sa suferi!”. Suntem speriati de durerile nasterii si facem tot ce putem pentru a le evita (cezariene, epidurale etc). Ascundem suferinta noastra emotionala de prieteni, familie, colegi de serviciu. O topim in alcool, tigari, seriale TV, cu speranta ca „ceea ce nu se vede, nu exista”. Ne ducem bolnavii in spitale, batranii si muribunzii in azile si nu mai stim ce inseamna sa fii dependent si vulnerabil.
Similar cu proprii nostri copii, ne e greu sa toleram cea mai mica febra si cea mai mica durere, pe care le dizolvam in Nurofen si Panadol. Sarim sa preintampinam orice disconfort fizic (frig, foame, sete etc.), pentru ca sa nu sufere copilul. Si este normal sa fie asa. Suntem programati genetic sa ne ferim copiii de suferinta si facem asta orbeste, dar oare nu exista o limita in care ce e prea mult strica?
Existenta umana este plina de durere si suferinta si aceasta este un dat al experientei noastre pe Pamant. Tradarea unei prietene, prima dezamagire in dragoste, un act neintentionat de abandon din partea parintilor, note mici, examene picate, locuri de munca nesatisfacatoare, probleme la serviciu, dificultati in relatii, probleme de sanatate, probleme in cuplu, stresul cauzat de cresterea copiilor, boala, batranete, fragilitate si moarte, sunt toate niste daruri ale existentei, pe cat de dureroase, pe atat de previzibile. Si totusi, in mod magic si miraculos, fugim de ele ca si cand doar noi am fi acel om special, scutit de toate avatarurile vietii. Si atunci cand viata ne loveste din plin, clipim din gene plini de uimire ca si cum totul ar fi nou, totul ar fi neasteptat.
Din dorinta nobila de a-i proteja, le cream copiilor niste lumi aseptice, lipsite de suferinta si stres. Le indeplinim dorintele, le oprim plansul, din dorinta de a nu-i vedea cocotati in caruselul dezamagilor, al frustrarii, al furiei si al tristetii. Pentru ca de cele mai multe ori, noi insine nu prea stim cum sa ne dam in acest carusel, nu-i intelegem mecanismele, nu stim cum sa il oprim sau sa ne dam jos din el. Si atunci preferam sa ii negam existenta sau sa il evitam cu totul. Atunci cand, ca si parinte nu iti poti gestiona propriile dezamagiri, furii sau tristeti, capacitatea de a-ti contine propriul copil cu aceste emotii este minima.
Ne dorim sa ii vedem pe copiii nostri mereu fericiti si pentru ca nu le putem contine tristetea, durerea, dezamagirea.
Direct sau indirect le transmitem copiilor nostri ca viata este un sir nesfarsit de dorinte implinite, ca este despre a cauta satisfactia si placerea cu orice pret si despre a bloca, a evita si a ascunde frustrarea, durerea, neimplinirea. Ce nu intelegem adesea este ca atunci cand incepem sa blocam sentimentele asa zise negative, incet incet se blocheaza si cele asa zis pozitive si, din dorinta de a controla suferinta, ajungem de fapt sa blocam viata insasi. Experienta umana este atat despre bucurie, cat si despre suferinta si este nevoie sa le lasam sa curga in noi, firesc, sa le primim si sa le integram in viata noastra, asa cum vin.
Noi parintii suntem primii Maestri ai copiilor nostri si a-i pregati pentru viata nu inseamna doar a-i duce la cursuri de engleza, inot sau pian, ci si a-i invata sa faca fata suferintelor si dezamagirilor inerente care vor veni. Si pentru asta este necesar ca mai intai, noi, parintii, sa ne schimbam perceptia fata de suferinta, sa o acceptam, sa o integram, sa o transcedem si sa intelegem ca pana la urma suferinta umana este un mare invatator, adeseori cel mai mare invatator. Direct sau indirect, verbal sau non verbal si copiii nostri vor prelua aceasta credinta si vor fi mai pregatiti pentru tot ce are viata de oferit.
Nu scutiti copiii de mici dureri fizice, mai degraba folositi oportunitatea pentru a le reaminti despre importanta de a avea grija de propriul lor corp. Nu incercati sa ii feriti de dezamagiri, conflicte si frustrari in relatiile cu ceilalti copii, ci mai degraba folositi aceste oportunitati pentru a modela solutii de gestionare a conflictelor. Lasati-i pe copii sa simta frustrarea de a nu primi imediat un dulce sau o jucarie pe care si-o doresc si indemnati-i sa isi transforme aceasta frustrare intr-un obiectiv de atins: „Cati bani ar trebui sa strang, timp de cate saptamani, ca sa imi pot cumpara acea jucarie?”.
Si mai ales, fiti alaturi de ei in acest proces. Copiii mici nu au mecanisme interioare de gestionare a propriilor sentimente, de aceea continerea echilibrata din partea adultului este esentiala. Prezenta iubitoare, calda si calma a unui adult care intelege si accepta profund ca toate sentimentele sunt bune si care el insusi si-a continut propriile durereri si suferinte este prima si cea mai importanta conditie pentru ca si copilul sa isi poata dezvolta si crea propriile mecanisme de a face fata durerii, fizice sau emotionale. Expunerea la suferinta, in doze mici, cu continere din partea parintelui nu este un act de masochism sau neglijenta, ci pregatire pentru viata.
Photos: Katherine Chase & Issam Hammoudi – Unsplash
