Obișnuiesc să răsfoiesc din când în când cărțile lui Jaques Salome. Și chiar dacă le-am citit și răscitit, câteodată, deschizând câte o carte, la întâmplare, mai primesc câte o informație folositoare. Iată ce am citit azi (și am vrut să împărtășesc aici). Pentru că arată foarte foarte bine dinamica bărbat-femeie, într-o relație de cuplu, într-o familie. Diferențele dintre bărbat și femeie. De ce nu înțeleg femeile bărbații și nici bărbații, femeile. De ce continuăm să facem aceleași alegeri și să urmăm aceleași căi, din generație în generație.
Sper să fie cu folos! Din cartea: Singurătatea în doi nu e pentru noi – Jacques Salome.
Alegere liberă, plăcere, obligații și datorii
În cazul unui bărbat, multe dintre atitudinile și comportamentele sale de-a lungul realizării unui proiect își au originea în dinamica liberei alegeri și a plăcerii de a face un lucru.
- ”Eu sunt cel care, în ultimii șase ani, a ales să se arunce cu capul înainte în renovarea acestei cabane și voi reuși de unul singur.”
- ”Am consacrat mai bine de opt luni reamenajării hambarului, transformându-l într-o cameră de joacă pentru copii.”
- ”Am plantat toți copacii din grădina asta și am montat dalele fără niciun ajutor din afară, am băgat o sută de metri cubi de beton aici.”
- ”Economisesc, lucrez și in weekend-uri la o benzinărie ca să cumpăr o casă la țară, unde să putem locui cu toții fericiți.”
Toate acestea au fost proiectate de un bărbat, care a început lucrul, le-a realizat sau construit dedicându-și mare parte din timp, a simțit satisfacția și plăcerea de a duce la bun sfârșit fiecare etapă a proiectului. După care s-a simțit mândru de rezultat. Apoi a vorbit îndelung despre realizarea lui, le-a arăratat-o prietenilor, a sporovăit despre dificultățile întâmpinate și despre satisfacția de a le fi depășit. Dar la ora serialului preferat, nu va ezita totuși să-și întrerupă lucrul, să lepede exact acolo cuiele și ciocanul, reluându-și apoi, la un moment ales de el, munca de titan pe care singur și-a impus-o.
Urmând această dinamică a alegerii libere și a plăcerii, bărbatul este capabil să depună o muncă nebunească, să-și petreacă ore în șir concentrat asupra lucrului, să investească enorm în restaurarea unei ferme vechi, a unei anexe… Cheltuiește astfel multă energie, care se întoarce sub forma gratificațiilor vizibile, concrete, palpabile și mai ales durabile. Va avea tendința să identifice ceea ce a făcut, realizat sau a întreprins cu propria-i valoare.
Sunt ceea ce fac pare o injoncțiune esențială pentru anumiți bărbați.
Iar când forțele lui se vor diminua, se va simți inuti, nedemn de stimă, caracterul i se va acri, pretențiile adresate celorlalți vor crește…
Pentru o femeie, lucrurile stau arareori în același fel. Ea este într-o oarecare măsură mai condiționată de dinamica de tip jertfă, circumscrisă sintagmei trebuie să fac.
”Eu trebuie să fac asta.”
”Dacă nu fac eu, cine va face? Dacă nu mă gândesc eu la asta, nu se va gândi nimeni…”
”Nu pot să merg totuși să mă culc și să las toate astea în dezordine!”
Ea este, mai mult sau mai puțin conștient, prizoniera misiunilor pe care trebuie să le îndeplinească, a sarcinilor pe care trebuie să le execute, fiind prinsă adesea, în ciuda voinței ei…în terorismul lui trebuiesă și a lui eu trebuie neapărat să mă gândesc la…
Numai ce termină de curățat podeaua, ea se va si gândi anticipat la coșul cu rufe de călcat, la nasturele ce trebuie cusut, la proviziile de zahăr și ulei ce trebuie completate.
O mulțime de lucruri de prevăzut, de făcut, de aranjat, de organizat, că altfel, cine să le facă! – treburi pe care singură și le impune.
Femeia investește foartă multă energie în lucruri trecătoare, în activități care nu lasă urme, care se înscriu în efemer și în repetiția fără sfârșit a acelui mereu luat de la capăt sau nu se termină niciodată.
Chiar și în prezent, multe femei perpetuează prea adesea, datorită condiționării culturale sau sub greutatea atavismului generațiilor precedente, alienarea domestica a lui trebuie să fac. Astfel, ele păstrează sentimentul difuz al plăcerii ingrate și niciodată atinse a realizării ce se sustrage fără încetare pe fondul unui gust amar. În cazul lor, a face nu are nici măcar răgazul de a se înscrie în timp, nelăsând semne durabile. Plăcerea unei case curate, a unei vesele spălate, a lenjeriei aranjate nu are timp să se transforme în stare de bine, în valorizare recunoscută și apreciată.
Mulțumirea rămâne de suprafață, ea este imediat înlocuită de trebuie să fac ceea ce am uitat sau ceea ce va trebui, de o nouă obligație, de o altă urgență și mai ales, de tot ce a mai rămas de făcut.
Satisfacția prea efemeră se transformă repede în iritare și întreține un prag al frustrării la un nivel nu prea înalt și ușor de atins.
Orice deranjare a ordinii stabilite pare insuportabilă. Pantofii aruncați, tubul de pastă de dinți uitat deschis, o servietă răvășită sau o chiuvetă necurățată sunt resimțite ca afronturi sau semne ale lipsei de respect.
O femeie arareori se va opri din călcatul rufelor pentru serialul preferat, nu va intra într-o cafenea pentru ea însăși, ca să-și satisfacă o plăcere! Va avea nevoied e un alibi sau de încurajarea unei prietene pentru a merge la un spectacol.
Ea se va lăsa mult prea frecvent antrenată în cursa nebunească a tot ceea ce nu trebuie uitat și tocmai ea va fi cea care va face comisioane…pentru ceilalți.
De-a lungul anilor, ea va acumula supărări mici și mari, frustrări neînsemnate și subtile. De multe ori, va crește în ea sentimentul difuz că este păcălită, impresia neplăcută că nu este nimic mai mult decât o menajeră pentru totdeauna, aproape fără speranță.
Și toate aceste nimicuri cotidiene vor apăsa greu asupra disponibilității, ușurinței și fanteziei interacțiunilor. Îi vor greva poziția sa de femeie, de parteneră aflată la dispoziția așteptărilor unei categorice și de multe ori neavenite ale partenerului.
Iar el, din unghiul său de vedere, își imaginează că, dacă ea face menajul în fiecare sâmbătă, înseamnă că așa vrea…
Nu, ea nu vrea neapărat să facă asta. Chiar dacă se îngrijește de casă, ea se obligă să facă asta, ceea ce nu este același lucru.
Întâlnirea acestor două dinamici, a datoriei și a alegerii libere, poate da naștere unor neînțelegeri cumplite, care vor ieși la iveală uneori după ani și ani sau după o despărțire (….)
Un cuplu treaz va fi un cuplu capabil să-și împărtășească și să clarifice împreună această dublă dinamică ”alegere liberă – plăcere” în cazul unuia și ”datorie – obligație” și ”plăcere care se sustrage” în cazul celuilalt. Nu sub forma acuzațiilor reciproce sau a reproșurilor, cum se obișnuiește prea adesea, ci în termenii rediscutării pozițiilor asumate de fiecare.
Fiecare trebuie să-și cerceteze propriile credințe în această sferă, să încerce să se adapteze la această rediscutare a pozițiilor și să o integreze în modul de existență.
Singurătatea în doi nu e pentru noi – cartea lui Jacques Salome o puteți găsi și comanda și aici [link cu afiliere].
Featured Image – Photo by Matt Chen on Unsplash
