În cele câteva luni în care am ”predat” la o școală de stat am putut observa în plină desfășurare lupta pentru putere dintre elevi și profesori. În ciuda încercărilor mele, disperate uneori, de a crea o relație de colaborare cu copiii, am înțeles, în cele din urmă, că o astfel de misiune nu are șanse de izbândă în sistemul tradițional. Oricât de bun profesor ai fi, oricât de progresiv ai gândi și oricât de mult ai iubi copiii, sunt prea multe constrângeri exterioare de care nu poți face abstracție (programa, segregarea pe vârste, orarul, evaluarea, notele etc.) În mod deloc surprinzător, aceste constrângeri sunt cele care fac să eșueze, din start, orice efort de creare a unui mediu propice învățării autentice.

”Indisciplina”, violența, copiii-problemă, toate sunt simptome ale unei boli grave: lipsa de respect față de drepturile și personalitatea elevului. Copiii nu sunt problema, ci sistemul. Departe de a recunoaște aceasta, școala românească dă vina pe copii, pe familii, pe televiziune, pe internet, pe societate, pe politicieni, pe vremurile în care trăim, pe orice țap ispășitor abstract aflat mai la îndemână. Iar soluția propusă este întărirea disciplinei până la imitarea unui sistem concentraționar.

Însă, așa cum demonstrează Alfie Kohn, tocmai disciplina este problema:

Disciplina este problema – nu soluția

de Alfie Kohn

Când lucrurile mergeau cel mai prost în clasa mea, erau zile în care eram convins că elevii complotau toată noaptea pentru a-mi face viața mizerabilă. Abia mai târziu am înțeles că izbucnirile lor aveau, de fapt, scopul de a face timpul să treacă mai repede.

Și a trebuit să mai treacă timp înainte să pot recunoaște că nu dădeam vina pe ei. Problema nu erau copiii – era programa și faptul că mă bazam pe manuale, fișe de lucru și o dietă de fapte și abilități fără legătură între ele. Chiar mă așteptasem ca elevii să fie nerăbdători să învețe despre ”Prietenul nostru, Adverbul”? Date fiind aceste tipuri de sarcini, ar fi fost uimitor ca ei să nu se fi purtat rău.

Desigur, majoritatea articolelor despre disciplinarea elevilor ar da la o parte asemenea reflecții. În schimb, mi-ar aminti că este dreptul meu să le cer elevilor să se poarte ”adecvat” – cu alte cuvinte, să facă ce le spun eu. Ar oferi o gamă de artificii pentru a-i determina pe elevi să se supună dorințelor mele. De fapt, întregul domeniu al managementului clasei se rezumă la tehnici de manipulare a comportamentului elevilor.

Aceasta este teribil de convenabil pentru profesori pentru că nu pune la îndoială faptul că vina le aparține complet elevilor. Dar luați în considerare următoarele:

• Poate atunci când există o problemă, ar trebui să ne concentrăm nu numai asupra copilului care nu vrea să facă ce i se cere, ci și asupra ceea ce i se cere să facă (și cât de casino online rezonabilă este această sarcină).

• Poate atunci când elevul este ”pe lângă sarcină”, întrebarea potrivită nu este ”Cum îl readuc la sarcină?”, ci ”Care este sarcina?”

• Poate că atunci când un elev face ceva inadecvat, ar trebui să ne uităm la climatul clasei la crearea căruia noi am contribuit.

A lucra împreună cu copiii pentru a construi o comunitate sigură și empatică necesită timp, răbdare și abilitate. Prin urmare, nu este o surpriză că programele de disciplină recurg la ce este ușor: pedepse (”consecințe”) și recompense.

Funcționează acestea? Da și nu. Amenințările și mita pot cumpăra o schimbare pe termen scurt a comportamentului, dar nu pot niciodată să-i ajute pe copii să dezvolte un angajament față de valorile pozitive. Într-o clasă bazată pe consecințe, elevii ajung să întrebe: ”Ce vrea să fac și ce mi se va întâmpla dacă nu o fac?”. Într-o clasă bazată pe recompense, ei ajung să se întrebe: ”Ce vrea să fac și ce primesc eu pentru asta?”.

Observați cât de asemănătoare sunt aceste două întrebări. Recompensa și pedeapsa sunt, într-adevăr, două fețe ale aceleiași monede. Și acum observați cât de diferite sunt fiecare de cea la care ne-ar plăcea să se gândească elevii: ”Ce fel de persoană vreau să fiu?” sau ”Ce fel de clasă vrem să avem?”.

Pentru a-i ajuta pe copii să se angajeze într-o asemenea reflecție, trebuie să lucrăm cu ei mai curând decât să acționăm asupra lor. Trebuie să-i includem în procesul de luare a deciziilor cu privire la învățare și la viața comună din clasă. Copiii învață să facă alegeri bune având șansa de a alege, nu urmând instrucțiuni.

Să presupunem că durează mult până ce clasa ta se reorganizează după ce s-a întors de la prânz. Care sunt opțiunile tale? Ai putea să anulezi un privilegiu sau să-i umilești pe copiii mai lenți. Ai putea să le arăți echivalentul unui biscuit pentru câini dacă lucrurile merg mai bine ziua următoare. Sau ai putea să iei un anumit copil drept exemplu pentru a manipula comportamentul celorlalți (”Îmi place că Doreen s-a așezat în bancă atât de repede!”)

Toate aceste strategii de  acțiune asupra copiilor sunt, de fapt, cereri de obediență, nu încercări de a-i ajuta să gândească soluția pentru o problemă – sau să reflecteze, în primul rând, la motivul pentru care ceea ce s-a întâmplat este o problemă. Drept urmare, nevoia de disciplină și control nu dispare niciodată.

Dar dacă i-ai antrena pe elevi să gândească pe cont propriu?: Cât ne ia să ne reorganizăm? De ce? Ce putem face? Această abordare economisește timp pe termen lung, reduce numărul problemelor și, în ultimă instanță, îi provoacă pe copii să se gândească la soluții pentru problemele lor.

De fiecare dată când vizitez o astfel de clasă, în care profesorul este mai interesat de crearea unei comunități democratice decât de menținerea propriei poziții de autoritate, sunt convins din nou că părăsirea consecințelor și recompenselor nu este numai o mișcare realistă – este cea mai bună modalitate de a-i ajuta pe copii să devină ”învățăcei” și oameni buni.

Copyright 1995 by Alfie Kohn.  Reprinted from Learning Magazine and translated by Andreea, with the author”s permission.  For more information, please see www.alfiekohn.org.