Este necesar să conștientizăm că nu creștem copii ci creștem adulți. Așa că, dacă acționăm din această perspectivă, avem toate șansele să facem acele lucruri de care au nevoie viitorii oameni mari pe care îi avem acum pe lângă noi. Și un puternic sentiment de încredere și confort în luarea deciziilor, în conformitate cu propriile dorințe și nevoi – lucru pe care îl numim și autonomie – este o abilitate de viață foarte importantă pentru copiii noștri, ca aceștia să înțeleagă și să trăiască cu adevărat viața.
Copiii în ziua de azi au foarte mult acces la informație, ceea ce pentru mulți înseamnă că au și multă putere. Puterea de a-și creea propriile ”personalități” online astfel încât să se expună și să interacționeze cu cei de-o seamă cu ei și cu alții. Puterea de a minimiza (dacă nu chiar a anula) orice limită geografică prin accesul rapid la informație. Și puterea potențială de a-și depăși părinții în cunoștințe digitale, ceea ce îi poate face să aibă mai multă ”putere” în casă. Întrebarea este: cât de multă putere este prea multă putere?
Pentru că tehnologia evoluează (și în același timp se erodează) foarte rapid, cred că autonomia este o abilitate pe care copiii au nevoie să o învețe mult mai de timpuriu decât părinții lor. Dacă credeți că autonomia este doar o poartă spre lipsa de respect și de apreciere în relația părinte-copil sau dacă nu știți foarte bine de unde să începeți să creșteți și să hrăniți autonomia copiilor, iată câteva modalități prin care puteți introduce în viața de familie această abilitate vitală pentru cei mici
1. Să înțelegem care sunt declanșatorii emoționali ai copiilor noștri
Este mare nevoie să îi învățăm pe copii cum să își gestioneze emoțiile și cum să recunoască (și pasul următor, să exprime, să pună în cuvinte) ceea ce simt și ceea ce gândesc. Este nevoie să le oferim spațiu (și timp) pentru a și le exprima, fără a le acapara acel spațiu și moment, invadându-i cu propriile noastre emoții, frustrări sau cum ar trebui sau nu ar trebui să procedeze în acel moment.
Sănătatea emoțională este foarte importantă pentru copiii noștri doar că mulți dintre noi, adulții, cam uităm acest lucru. Poate pentru că avem noi înșine prea multe ecouri din instoria noastră de viață pe care este nevoie să le explorăm, poate pentru că avem anumite concepții despre cum ar trebui să ne comportăm acasă, în societate, despre cum ar trebui să vorbim etc. Aceste lucruri nu fac decât să ne împiedice în a-i învăța pe copii cum să se spună și ne împiedică în același timp să îi ascultăm.
De exemplu, de scurt timp, am observat că atunci când este o situație tensionată în casă și mă ia gura pe dinainte să îi fac ”morală” Ioanei (7 ani), dacă mă apuc să o întreb: ”dar ce te-a determinat să faci/să zici asta…?” sau (cea mai aiurea întrebare pe care o poate pune un părinte) ” de ce ai făcut/zis asta…?”, chiar dacă tonul nu este neapărat ”de ceartă” ci este calm și sunt dispusă la ascultare, ea alege să se închidă în ea, să lase capul în jos și eventual să îmi șoptească cu voce joasă, sugrumată de tumultul emoțiilor ce sunt în ea atunci, un ”nu știu de ce…”. În timpul acesta ea își procesează propriile sentimente și simțăminte dar eu insist să le scoată afară, să le numească, să îmi spună ce gândește, ce crede etc. Nu știu dacă această insistență a mea este calea cea mai bună pentru că, uite, scriind aceste rânduri, mi-am dat seama că este cumva o intruziune în intimitatea ei și ea, fiind mai introvertită de felul ei, nu este genul care să sară repede și să spună tot ce-i trece prin cap. Își exersează, în felul ei, modalitatea proprie de a-și gestiona emoțiile. Ar trebui să las calea liberă spre ascultare – și spre ea – în a se spune – atunci când este pregătită, atunci când vârtejul emoțiilor au trecut, atunci când își mai recapătă din autocontrol și gândire logică. Dar este important să vedem cum reacționează copiii noștri în aceste momente, să îi învățăm cum să gestioneze unele dintre cele mai puternice emoții (care sunt de obicei și distructive față de propria persoană și față de alții) – și aici mă refer la furie și frustrare. Să fim atenți și să îi putem însoți pe copii pe calea lor, în modul lor de a face lucrurile.
2. Să ne schimbăm modalitatea în care răspundem la întrebarea copiilor ”dar de ce…?”
Când un copil întreabă ”de ce” întreabă pentru că, de obicei, nu este de acord cu ceea ce zicem sau facem noi. Câți dintre voi nu ați răspuns măcar o dată (serios sau în glumă) sau nu v-ați zis în gând ”că așa zic eu” atunci când copilul vostru, confruntat cu o situație de obicei de nedreptate vă întreabă: ”dar de ce…?”
De ce are acest răspuns efectul invers asupra învățării autonomiei copiilor noștri? Când ne bazăm pe puterea noastră de a lua o decizie, de a impune ceva (de obicei aici o facem din postura de autoritate-subordonare), în loc de a ne folosi de acea situație de viață pentru a învăța ceva (și a-i învăța ceva pe copiii noștri), ne concentrăm de fapt pe disconfortul pe care ni-l creeză întrebarea lor. Cu alte cuvinte, îi reducem la tăcere pe copii prin faptul că ne folosim de poziția noastră de putere (”eu sunt adultul, eu conduc, fără drept la replică”) în relația cu fiecare dintre ei și ratăm nasol de tot oportunitatea de a explora soluții și de a ne folosi de cooperarea copiilor noștri. ”Pentru că așa am zis eu” arată copilului nimic mai mult decât ceea ce știu deja: ca mama sau tata este persoana cu putere în acea relație.
Dacă ne concetrăm să dăm explicații și să argumentăm deciziile noastre deschidem calea spre învățarea a trei lucruri foarte importante, de care copiii vor avea nevoie în viață:
- compasiunea. A oferi ”luxul” unei explicații (a o face nu este de cele mai multe ori cea mai ușoară și confortabilă cale) arată că persoana ”cu putere” (adică noi – în percepția lor) poate să țină cont de sentimentele ceilulalt, poate să vadă și punctul celuilalt de vedere și să facă eforturi în a-l asculta.
- gândirea analitică. A raționa și raționaliza o situație și a împărtăși acestea la nivelul ideilor/gândirii oferă oportunitatea de a demonstra abilitățile de gândire analitică, în timp ce alegi să argumentezi ceea ce ai zis/ ai decis.
- dreptul la a se spune, la propria expresie de sine. Acest lucru le arată copiilor că opiniile lor nu trebuie neapărat să fie agreate de toată lumea astfel încât să fie relevante. Intenția noastră ar trebui să fie ideea ca cei mici să se simtă confortabil să împărtășească ceea ce gândesc și simt, ceea ce este important pentru ei, chiar dacă acest lucru poate fi foarte inconfortabil pentru ceilalți, poate chiar neplăcut. Acest lucru vorbește despre afirmare versus nevoia de a fi acceptat/validat. Oare ce aleg? Aleg afirmarea cu riscul dezaprobării?
3. Să oferim ocazia copiilor, la orice vârstă, să facă propriile alegeri
Cred că știți (sau ați auzit) de momentele acelea în care copilul vrea să se îmbrace în pantaloni scurți sau în rochia de zână când afară viscolește, nu-i așa? Sau că vrea pâine cu unt la prânz când voi ați gătit ardei umpluți cu quinoa…. Ah, exemplele pot să tot curgă… Atunci când în mintea părintelui sună clopotul acela gălăgios: ”nu se poate…! nu se poate… ! chiar asta vrea? păi cum să îl las să fac asta…?”
Prin cărțile de parenting găsim foarte des ideea de a-i da copilului posibilitatea să aleagă. Iar el va alege și va crede că este ascultat și că părerea lui este valorizată. Dar de câte ori, alegerile acestea nu sunt de fapt alegerile lor? Îi dau copilului să aleagă între doi pantaloni de lână atunci când e frig afară (și în niciun caz nu-i dau alegerea pantalonilor scurți) iar copilul va alege una. Dar va fi oare alegerea lui aceea? De multe ori ni se pare foarte strălucită ideea aceasta de a merge pe jocul ”alegerilor false”. Și da, poate că sunt momente când nu mai avem alte alternative etc. Nimeni nu judecă aici… Dar iată cum acest joc merge împotriva dobândirii autonomiei la copii:
Îmi doresc ca în viață, copiii mei să poată discerne alegerile reale de cele manipulative.
Îmi doresc ca în viață, copiii mei să înțeleagă ce înseamnă să faci o alegere, să experimenteze cum se simt consecințele unei alegeri, cum să rămâi ferm în alegerile tale sau cum să înveți flexibilitatea. Sau cum se simte atunci când altcineva face o alegere pentru tine atunci când tu însuți nu o faci. Îmi doresc ca ei să fie familiari cu aceste simțăminte. Ajunși la vârsta adultă să știe ce vor, ce vor să simtă, cum e mai bine pentru ei, cum e mai sigur sau în conformitate cu ceea ce sunt ei.
Iluzia alegerii și omiterea unei explicații/argumentări din spatele unei decizii sunt două lucruri care duc la a menține niște situații care ne convin și la o lipsă de autonomie a copiilor noștri.
Câteodată poate chiar este mai bine să nu îi dai copilului tău posibilitatea de a alege, poate că din punct de vedere al dezvoltării lui nu este încă gata să asimileze responsabilitățile propriilor decizii (poate că nici nu ar trebui să aibă aceste responsabilități, în acele momente).
Nu aș putea îngădui ca băiatul meu să înghețe afară în pantaloni scurți când este viscol. În schimb, aș putea să găsesc o soluție care să satisfacă și nevoile mele (să îi pun o pereche de colanți groși pe sub pantalonii scurți) și dorințele lui. În fond, eu sunt adultul responsabil. Pot să fiu așa în timp ce îi respect (atunci când este posibil) și alegerile lui, poate chiar dintre cele mai ciudate. Cred că există posibilități prin care putem găsi soluții la multe dintre provocările care apar zi de zi, ținând cont de alegerile copilului și, în fond, cu ideea în minte de a respecta autonomia lui.
Pe scurt, autonomia este o abilitate de viață și nu un lux.
Acum mai mult decât niciodată, fiind un exemplu în fața copiilor noștri – de respect și acceptare – și eliberând calea pentru dobândirea libertății proprii – autonomia nu este un lux pe care îl permitem copiilor noștri, ci o abilitate vitală chiar, pe care este necesar să înceapă a o practica încă de acum, pentru a se pregăti pentru viața adultă. A le respecta dreptul de a alege este o modalitate prin care putem să îi susținem pe copii și să îi respectăm în nevoia lor de autonomie.
Mulțumesc Danonino pentru oportunitatea pe care mi-ai dat-o în a scrie despre toate acestea – pentru că Danonino Spune DA autonomiei copiilor! Scrisul este de asemenea o modalitate de a clarifica și de a conștientiza, eu însămi aceste aspecte, deloc ușoare pentru un părinte. Vă invit și pe voi să reflectați la ceea ce arătăm copiilor noștri, zi de zi, dacă acele lucruri sunt ceea ce au nevoie pentru viața adultă pentru care îi pregătim de fapt.
