Aceasta este o confesiune și un demers de vindecare, cu credința că „Autoobservarea înseamnă autocorectare.” Elio D’Anna, Școala Zeilor
Suntem niște părinți obișnuiți ai vremurilor, locurilor și clasei sociale de care aparținem. Ca mulți dintre prietenii noștri, încercăm să fim niște părinți conștienți, să aplicăm metode de disciplinare pozitivă, să ne acceptăm copiii cu toate emoțiilor lor, să ne conectăm și să petrecem suficient timp cu ei. Este o străduință de fiecare zi, cu poticneli, încercări, erori, corecții din mers, victorii, iarăși încercări, iarăși corecții.
Viața ne-a binecuvântat cu toate darurile ei. Am fost crescuți în familiile noastre, de părinți care s-au străduit așa cum le-au dictat vremurile și propriile personalități, nu am suferit traume majore pe parcursul vieții noastre, ne-am bucurat de toate oportunitățile educaționale și profesionale posibile, trăim într-o țară care ne oferă libertate și securitate, avem 2 copii sănătoși și frumoși, material avem tot ce ne trebuie, avem amândoi profesii liberale care ne permit să ne luam copiii de la grădiniță la ora 16:00 și să petrecem timp cu ei timp în fiecare weekend. Copiii noștri merg la o grădinița și în curând și școală cu pedagogie Montessori, ceea ce le permite să crească în acord cu sinele propriu. Am avut norocul să ne putem conecta relativ facil la toate noile tendințe în parenting, am aflat la timp despre importanța acceptării plânsului copilului (multumim Aletha Solter), comunicarea nonviolentă (multumim Monica Reu), importanța conectării cu copilul prin joc (mulțumim Otilia Mantelers), pedagogia Montessori și toate celelalte.
Voi continua relatarea în nume propriu. Mi-am petrecut copilăria în anii ’80, într-un mic și cochet oraș de provincie. Am avut ghinionul să fiu bună la școală și să intru în clasa a V a în “Clasa specială”, o clasă alcătuită din ce se presupunea a fi cei mai buni elevi din oraș la matematică, care urmau, timp de 8 ani, să fie antrenați de un reputat profesor de matematică, pentru a face performanță și a atinge cele mai înalte culmi ale matematicii. Unii dintre noi au reușit să atingă aceste culmi și să le și depășească, fiecare am avut experiența noastră.
Timp de 8 ani m-am străduit să fac față tuturor cerințelor, am fost și premiantă, nu neapărat la matematică, dar pe media tuturor materiilor. Pe atunci nimic nu părea anormal. Uitându-mă cu ochii de acum și la adultul care am devenit, imi dau seama de presiunea nefirească, enormă care s-a pus pe umerii noștri, de validarea care ne era acordată doar dacă eram foarte buni, de dragostea condiționată, de tirania emoțională la care am fost supuși, de așteptările patriotarde de a livra și a ne comporta ca niște adulți. Într-una din ultimele ședințe de meditație am ascutat de vreo 7-8 ori renumitul cântec “Noi în anul 2000” și am plâns încontinuu.
Noi în anul 2000
Când nu vom mai fi copii
Vom face ce-am văzut cândva
Toate visele îndrăznețe
În fapte le vom preschimba
Vom fi meșteri iscusiți
Să vă facem fericiți
Pe voi părinții ce veți fi
La a doua tinerețe în 2000.
Am pășit în viață cu credința că nu pot fi decât strălucită sau deloc, cu o frică maladivă de eșec, cu un sine dependent de succesul profesional și social, cu un oribil complex de superioritate care m-a îndepărtat de lume și de viață. Trăiam cu un sentiment visceral de respingere a tuturor sistemelor opresatoare și a liderilor care manifestă cel mai mic act de autoritate. Pierdusem contactul cu propria mea persoană, cu cine sunt și ce vreau cu adevărat de la viață, pierdusem de fapt bucuria de a trăi. Inconștient trăiam permanent sub dominația fricii- frica de a nu fi suficient de bună, frica de eșec, frica de invalidarea celorlalți, iar iubirea și bucuria dispăruseră aproape cu desăvârșire.
Am plecat de acasă acum 21 de ani. În primii 10 ani nu am făcut decât să acționez orbește, mânată în luptă de căutarea faimei profesionale și sociale care să mă valideze ca persoană și care să umple golul. Neatingând succesul profesional dorit, au început să apară fisurile, confuziile, depresiile, bâlbâielile, toate pe fondul unei incapacități de a mă replia la situație. După alți 5 ani, au început să apară copiii- mai întâi Sofia (aproape 6 ani acum), după care Nichita (4 ani și 3 luni). Vă iubesc enorm, dragilor!
Copiii vin și răscolesc prin toate sertarele noastre emoționale bine ferecate, ne dau pe la nas toți chiloții murdari ai trecutului nostru, aprind lumini orbitoare în cele mai întunecate văi ale ființei. Ca părinte poți alege să închizi ochii și să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic sau să te folosești de această enormă oportunitate de a privi tot rahatul în ochi până când începe încet încet să se curețe și să dispară.
Oare câte generații de copii neconsolați există în familia mea, astfel încât mi-au luat vreo 5 ani să îmi accept copiii cu toate sentimentele lor, iar părinții mei au în continuare aceeași groază în ochi când aud un copil mic plângând? Ca și copil nesprijinit din punct de vedere emoțional, făceam față cu greu valurilor emoționale asurzitoare care veneau dinspre copii. Plânsul lung, sonor și plin de forță al Sofiei îmi anula orice putere de reacție și îmi topea ființa. Deși știam teoretic că ar trebui să fiu alături de ea fizic și emoțional, s-o accept pe ’Sofia cea supărată’ sau pe ’Sofia cea furioasă’, aș fi vrut să dispar cu totul, să intru în pământ și să nu mă mai întorc. Eram atât de distrusă emoțional de plânsul copiilor încât după câțiva ani am început să nu mai aud bine cu urechea stângă. Am fost la control și nu mi s-a detectat nicio problemă anatomică la ureche.
Le puneam copiilor limite anemice, pe care nu le puteam susține, ceea ce genera și mai multe zbateri din partea lor, și mai multe frustrări din partea mea. Energia mea era la nivele minime istorice, aș fi vrut să dispar din viața proprie și să mă reîntrupez departe, pe alte continente, în alte contexte. Căutam frenetic noi și noi instrumente de parenting în speranța că îmi vor face viața mai ușoară și voi putea răzbi pe principiul tatălui meu “fiecare zi e o victorie”. Calculam cu groază câți ani mai am de trăit în această închisoare a vieții de familie, până când mă puteam elibera de responsabilitățile parentingului.
Draga de Otilia ne-a învățat că dacă ne jucăm cu copiii o să ne fie mai bine și nouă și lor. Mă așezam pe jos lîngă ei, mă străduiam să intru în lumea lor, când simțeam că mă lovesc de un zid interior. Copilul din mine era sufocat demult, în mine nu locuia decât un adult supraresponsabilizat, suprarațional, supraserios care uitase să se joace și să se bucure. Am învățat de la draga de Monica că atunci când comunicăm din sentimentele și nevoile noastre, negocierea cu copiii va fi mai ușoară. Cât de ușor ne este să face asta atunci când am crescut să ne îndreptăm atenția exclusiv spre exterior- învățăm ca să obținem note bune, ca să ne facem părinții fericiți, facem lucruri ca și adulți ca să fim plăcuți de ceilalți și habar nu avem ce este în interiorul nostru, ce vrem de fapt de la viață, ce sentimente și comportamente avem în situații diferite?
Copiii vor fi ceea ce suntem noi, ce sunt sau au fost bunicii lor și strămoșii lor, mai puțin ceea ce facem și mai puțin ceea ce spunem. Pe lângă toate tehnicile de parenting pe care le folosim, care desigur își au rostul lor, sufletele scindate ale părinților, traumele familiilor din care provin, emoțiile negative acumulate în bagaje grele, toate acestea, dacă nu sunt curățate, vor fi transmise copiilor noștri.
Multe cercetări și practici terapeutice recente confirmă aceste lucruri. Un studiu efectuat în 2015 de o echipă de cercetători de la Spitalul Mount Sinai din New York pe un eșantion de 32 de persoane, copii, acum adulți, ai supraviețuitorilor Holocaustului, arată că aceștia suferă de modificări la nivelul ADNului în urma traumelor suferinte de către părinții lor. . In cartea sa, “It didn’t start with you”, Mark Wolynn arată că ultimele tendințe în psihoterapie iau în calcul, pe lângă traumele și experiențele personale ale individului și istoria familiei, până la a treia generație.
Toate emoțiile și experiențele noastre negative, dacă nu sunt exprimate, curățate, se adună ca balast greu în sufletul nostru. Ne simțim din ce in ce mai grei, viața noastră devine din ce în ce în ce mai îngustă și mai întunecată și în curând devenim prizonierii gândurilor noastre negative, ale fricilor și rușinilor. Și închisoarea aceasta începem să o croșetăm, încet, dar sigur și în jurul copiilor și partenerilor noștri, fără ca măcar să înțelegem ce ni se întâmplă.
Procesul meu de vindecare emoțională a început acum 1 an și 3 luni și probabil că va dura mult timp de acum înainte. Am început să văd închisoarea propriilor mele experiențe și mai reușesc din când în când să ies din ea. Încerc să demolez, cărămidă cu cărămidă, toate zidurile și să las lumina să pătrundă înauntru. Este un proces greu și anevoios în care au fost vărsate multe lacrimi și se mai pregătesc și altele. Dar deja viața are mai multă culoare și mai mult gust și dragostea față de copiii și soțul meu crește exponențial!
—
Le mulțumesc copiilor mei care au insistat în fiecare zi să mă molipsească cu bucuria lor de viață, deși au întâmpinat atâta rezistență din partea mea. Perseverența și anduranța copiilor în a-și manifesta dragostea lor necondiționată nu au limite. În ciuda seriozităților, depresiilor și plictiselilor mele de adult, copiii mei declară în continuare că ‘’Îmi place mama care a picat.’’ (Nichita) și respectiv ‘’Ești cea mai frumoasă mamă din lume’’ (Sofia).
Îi mulțumesc soțului meu minunat care a fost alături de mine în toată această perioadă, deși știu că pe alocuri nu a fost ușor. Anduranța lui nu a fost egalată decât de cea a copiilor. Mulțumesc că a știut când să mă lase să fiu și când să îmi pună limite. El mi-a arătat calea către vindecarea emoțională și redobândirea bucuriei de a trăi. Energia și creativitatea sunt o inspirație continuă pentru mine.
Le mulțumesc părinților mei pentru toate darurile și străduințele lor. Știu că nu le-a fost ușor să fie părinți, dar sunt convinsă că s-au străduit la maximum puterilor lor. Îmi doresc ca în procesul meu de vindecare emoțională să dobândesc claritatea și puterea de a-i ajuta să curețe din bagajul emoțional greu pe care îl cară zi de zi.
