Vreau să am un copil care să fie bun la toate? Să ia numai foarte bine și note mari la școală? Să impresioneze pe toată lumea, să fie lăudat, premiat, să știe de mic cel puțin două limbi străine, să scrie și să citească de la 4-5 ani și să dat ca exemplu de: așa da, în clasă sau chiar în școală? Vreau să aibă câte o activitate extra-școalară în fiecare zi pentru a fi cât mai stimulat și cât mai ocupat (ca să nu aibă timp de prostii mai târziu)?
Nu cumva îmi hrănesc imaginea de mamă bună, perfectă (tată bun-perfect) prin performanțele copilului meu, prin copilul meu în sine, care e cel mai cuminte, cel mai respectuos, cel mai bun la învățătură, care citește cel mai mult, strânge masa și spală vasele, se duce la magazin să cumpere fructe și niciodată nu își ia și o bomboană fără să ceară voie?
Probabil că mai exagerez pe alocuri, dar pe bune, câți dintre noi ne-am întâlnit cu astfel de situații, câți dintre noi nu am fost în astfel de ipostaze, măcar o dată în viața noastră de părinți? Câți dintre noi am simțit că plesnim de mândrie când copilul nostru a fost lăudat la școală (sau pe stradă sau magazin…sau oriunde) și am vrut să fugim de rușine că cel mic a făcut nu știu ce prostie sau că este ”prost crescut” sau mai știu eu ce? Hai, pe bune, nici măcar o dată? Gândiți-vă care au fost cu adevărat motivele din spatele acestor emoții: mândrie vs rușine sau vină?
Da, ne dorim tot ce e mai bun pentru copiii noștri. Vrem să reușească și vrem să fie fericiți. Tot timpul. Și acum și în viitor. Poate chiar acționăm de cele mai multe ori cu aceste intenții în gând. Doar să nu uităm cumva, pe parcurs, să ne stăpânim dorințele ”teroriste” – adică acelea asupra copiilor noștri și să ne moderăm dorințele către ei. Și să le lăsăm lor posibilitatea, libertatea de a-și găsi propriile dorințe și motivații. De a trăi, experimenta, înțelege ce înseamnă să preiei responsabilitatea, încetul cu încetul, să îți manifești autonomia și cum este ca cineva (care te iubește) să creadă în tine – necondiționat. Să creadă că ești în stare. Că poți. Că reușești. Că deciziile tale sunt valide și validate. Că ești valorizat cu adevărat. Că acțiunile tale și eforturile tale sunt recunoscute. Că da, poate ai luat nota 5 la școală dar câți dintre părinți ar putea să spună copilului: Ai reușit să faci jumătate din cât ți-a fost cerut, data viitoare poți să faci chiar mai mult – în loc de: Doar atât ai putut? Cum să iei 5? Nu ești în stare să faci mai mult? etc etc… Cum ar fi să nu ne mai comparăm copilul cu un altul – fie el frate, verișor, prieten, coleg etc?
Cam despre asta vorbesc toți marii specialiști, psihologi, sociologi, prin studii, experiență proprie etc: copiii au nevoie să fie iubiți și acceptați necondiționat, așa cum sunt ei și valorizați în acțiunile lor (atenție, a valoriza nu înseamnă a lăuda!) pentru a-și găsi acele motivații interioare, indiferent de zona de acțiune, astfel încât, atunci când vor deveni adulți, să aibă acces la tot ceea ce trăiesc, să știe cum să își împlinească singuri visele și dorințele, să aibă un geamantan suficient de aprecieri, valorizări etc pentru a fi autonomi și liberi de orice. Cât de frumos ar fi să ne străduim să facem aceste lucruri pentru copiii nosțtri – viitori adulți, sănătoși emoțional, fericiți, liberi…
Reminder conferință – 21 mai – cu Alfie Kohn
Evenimentul va avea loc la Muzeul Național de Artă al României, sala AUDITORIUM, intrarea din strada Știrbei Vodă nr. 1-3
Conferința 1 – de la 10.00 la 13.00 – Parenting necondiționat. Care sunt alternativele metodelor clasice de captare a atentiei opilului. De ce condiționările sunt nocive. Cum poți evita barierele de comunicare în relația cu copilul tău.
Conferința 2 – de la 14.00 la 17.00 – Argument împotriva competiției. Modul în care competiția sabotează relaționarea cu ceilalți. Cum perturbă aceasta concentrarea și performanța. Cum dăunează învățării și în ce fel poți combate asta.
Detalii depre conferință și înscrieri găsiți aici.
