Am urât multe lucruri care fac parte din meseria de profesor, dar niciunul la fel de mult ca notarea. Simplul fapt de a desemna un număr pentru activitatea, cunoștințele sau abilitățile unui copil mi se pare absurd. Iar perspectiva copiilor asupra notelor este ușor de sintetizat: ”Trebuie să învățăm ca să luăm note bune (recompensele) și să evităm notele proaste (pedepsele).”
Notarea este doar un sistem elaborat de etichetare și de clasificare (a se citi control), care, culmea!, nu este și nici nu poate fi obiectiv. Din păcate, totul (curriculumul național, programele pe discipline, activitățile de învățare, obiectivele de învățare) este gândit în vederea evaluării.
Știu care sunt principalele argumente invocate în favoarea notelor:
Notele motivează copiii să se străduiască mai mult. Sper că Alfie Kohn a reușit aici să vă convingă de cât de nocivi sunt motivatorii extrinseci pentru motivația intrinsecă.
Notele ne ajută să-i etichetăm și să-i clasificăm pe copii pe baza performanței lor. Nu văd cum poate o astfel de sortare crea altceva decât resentiment, frustrare, animozitate, lipsă de încredere în propriile abilități.
Notele sunt un fel de feedback menit să-i ajute pe copii să învețe mai eficient. Bineînțeles că este util să le explicăm copiilor cum ar putea să se organizeze sau să învețe mai eficient, să le arătăm de ce nu au reușit să ducă la bun sfârșit o anumită sarcină și cum ar putea proceda pentru a remedia situația. Însă o cifră nu poate transmite nimic din toate acestea. Copiii pot primi și folosi cu adevărat feedback-ul numai când percep succesul și eșecul nu ca recompensă și pedeapsă, ci ca informație despre sine și propriile abilități sau cunoștințe.
Așadar, cui îi folosesc notele?
În niciun caz copiilor, așa cum demonstrează Alfie Kohn în articolul său From Degrading to De-Grading:
”1. Notele tind să reducă interesul pentru învățarea propriu-zisă.
Una dintre cele mai bine cercetate descoperiri din domeniul psihologiei motivaționale este următoarea: cu cât oamenii sunt recompensați pentru a face ceva, cu atât își pierd interesul pentru activitatea pentru care au fost recompensați. Prin urmare, nu ar trebui să ne surprindă că atunci când elevilor li se spune că au nevoie să știe ceva pentru un test – sau, mai general, că ceva ce sunt pe cale să facă va conta pentru notă – ei sunt mai înclinați să vadă sarcina (sau cartea sau ideea) ca pe o treabă.
Deși nu este imposibil ca un elev să fie preocupat de a lua note mari și, în același timp, să-i placă ceea ce face, realitatea practică este că aceste două moduri de a gândi duc, în general, în direcții diferite. O seamă de cercetări au demonstrat explicit că ”orientarea înspre note” și ”orientarea înspre învățare” sunt indirect proporționale (Beck et al., 1991; Milton et al., 1986). Și mai suprinzător, studiu după studiu au demonstrat că elevii – de la școala primară până la facultate și în diferite culturi – arată mai puțin interes ca rezultat al notării (Benware și Deci, 1984; Butler, 1987; Butler și Nisan, 1986; Grolnick și Ryan, 1987; Harter și Guzman, 1986; Hughes et al., 1985; Kage, 1991; Salili et al., 1976). Prin urmare, oricine vrea să-i vadă pe elevi pasionați de cuvinte, de numere și de idei are deja un motiv să caute alte modalități de evaluare și de descriere a performanței.
2. Notele tind să reducă preferința elevilor pentru sarcinile provocatoare.
Este probabil ca elevii de orice vârstă care au fost învățați să se concentreze pe obținerea unei note mari să aleagă cea mai ușoară sarcină dacă le este permisă alegerea (Harter, 1978; Harter și Guzman, 1986; Kage, 1991; Milton et al., 1986). Cu cât presiunea de a lua un 10 este mai mare, cu atât este mai puțină înclinație pentru a te provoca pe tine însuți cu adevărat.
De aceea, elevii care ”taie curba” ar putea să nu fie atât leneși, cât raționali; ei se adaptează unui mediu în care contează notele bune și nu explorarea intelectuală. Ar putea foarte bine să ne spună: ”Hei, tu mi-ai spus că ideea este să-mi ridic media generală pentru a obține un premiu. Ei bine, nu sunt prost: cu cât este mai ușoară sarcina, cu atât e mai probabil să-ți dau ce vrei. Așa că nu da vina pe mine când încerc să găsesc cel mai ușor lucru de făcut și ajung să nu învăț nimic.”
3. Notele tind să dăuneze calității gândirii elevilor.
Dat fiind faptul că elevii își pot pierde interesul pentru ceea ce învață drept consecință a notării, e logic să fie dispuși să gândească mai puțin profund. De exemplu, o serie de studii a arătat că elevii cărora li s-au dat note au fost în mod semnificativ mai puțin creativi decât cei care au primit feedback de calitate și nu note. De fapt, cu cât sarcina cerea mai multă gândire creativă, cu atât mai proastă a fost performanța celor care știau că vor fi notați. Oferirea de comentarii pe lângă note nu a ajutat: cele mai bune rezultate au fost obținute numai când comentariile au fost date în schimbul notelor (Butler, 1987; Butler, 1988; Butler and Nisan, 1986).
4. Notele nu sunt valide, demne de încredere sau obiective.
Un ”B” la engleză nu spune nimic despre ce poate face un elev, ce înțelege și unde are nevoie de ajutor. Mai mult decât atât, baza acelei note este la fel de subiectivă pe cât de lipsit de valoare este rezultatul. Un profesor poate înregistra meticulos punctajul de la un test sau o sarcină după alta, eventual calculând mediile cu precizia unei sutimi de punct, dar asta nu schimbă arbitrariul fiecăreia dintre acele note individuale. Chiar și punctajul unui test de matematică este, în mare parte, o reflecție a felului în care a fost scris testul: ce abilități a decis profesorul să testeze, ce fel de întrebări s-a întâmplat să fie omise și câte puncte a ”valorat” fiecare secțiune.
Mai mult, există de mult cercetare disponibilă care confirmă ceea ce știm cu toții deja: orice sarcină poate fi foarte bine notată cu două calificative diferite de către doi profesori la fel de calificați. Poate și să fie notată diferit de același profesor care o evaluează în momente diferite (de exemplu, vedeți o parte din cercetarea incipientă din Kirschenbaum et al., 1971). Pe scurt, ceea ce oferă notele este o falsă precizie – o notare subiectivă mascată ca evaluare obiectivă.
5. Notele distorsionează curriculumul.
Utilizarea de către o școală a notelor sub formă de litere sau de cifre poate încuraja ceea ce eu numesc abordarea instrucției de tip ”o grămadă de date” pentru că acest fel de învățare este mai ușor de notat.
6. Notele irosesc mult timp care ar putea fi folosit pentru învățare.
Adunați toate orele pe care profesorii le petrec agitându-se cu caietele lor de notare. Apoi adăugați toate conversațiile (mai mult neplăcute) pe care le au cu elevii și cu părinții despre note. Este tentant să dai pur și simplu ochii peste cap când te confrunți cu plângeri sau cu lingușiri, dar adevărata problemă este însăși practica notării.
7. Notele încurajează copiatul.
Din nou, puntem continua să învinovățim și să pedepsim elevii care copiază – sau putem să căutăm motivele structurale pentru care aceasta continuă să se întâmple. Cercetătorii au arătat că, cu cât elevii sunt încurajați să se concentreze pe obținerea notelor bune, cu atât sunt mai dispuși să copieze, chiar și atunci când ei înșiși consideră copiatul greșit. (Anderman et al., 1998; Milton et al., 1986; vedeți de asemenea “Who’s Cheating Whom?”).
8. Notele dăunează relației profesorului cu elevii.
Citiți această plângere, care ar fi putut fi făcută de un profesor din regiunea voastră:
Încep să mă satur de a conduce o clasă în care tot ceea ce facem se învârte în jurul notelor. M-am săturat să fiu suspicioasă când elevii îmi fac complimente, întrebându-mă dacă doar încearcă să-și mărească nota. M-am săturat să pierd atât de mult timp și atât de multă energie corectându-vă lucrările, când sunt probabil o mulțime de alte moduri mai productive și mai plăcute de a ne ocupa cu toții de evaluarea lor. M-am săturat să vă aud întrebând ”Asta contează?” Și, Dumnezeu știe, m-am săturat în mod sigur de toate acele mici certuri și dezacorduri pe care le avem cu privire la note și care distrug atât de mult din distracția predării și a învățării… Kirschenbaum et al., 1971, p. 115).
9. Notele strică relațiile dintre elevi.
Calitatea gândirii elevilor s-a dovedit a depinde în mare parte de măsura în care le este permis să învețe cooperând (Johnson și Johnson, 1989; Kohn, 1992). Astfel, sentimentele negative, suspiciunea și resentimentul generate de note nu sunt numai dezagreabile în sine; ele dăunează învățării. […]
Competiția care transformă școlarizarea într-o goană pentru victorie și fracturează relațiile dintre elevi nu are loc numai în clasă, desigur. Același efect este vizibil la nivelul întregii școli când elevii nu sunt numai notați, ci și clasificați, transmițându-se mesajul că ideea nu este să înveți sau să ai o performanță bună, ci să-i învingi pe ceilalți. Unii elevi pot fi astfel motivați să-și îmbunătățească nivelul, dar aceasta este complet diferit de a fi motivat să înțelegi idei. (Educatorii înțelepți înțeleg că nu contează cât de motivați sunt elevii; ceea ce contează este cum sunt ei motivați. Tipul de motivație contează, nu cantitatea.)”
Nevoia noastră, a adulților, de a ne asigura că elevii capătă acele cunoștințe și abilități de care vor avea nevoie (dacă ne putem permite să judecăm noi de ce au nevoie sau nu copiii) nu poate justifica și nici nu poate fi împlinită prin sistemul curent de evaluare și notare.
Copyright [1999] by Alfie Kohn. Reprinted from [High School Magazine] and translated by [Andreea], with the author’s permission. For more information, please see www.alfiekohn.org.
