Am avut până acum cel mai greu an din viața mea. Probabil că așa am zis și când aveam un singur copil dar eram mamă pentru prima dată. Greu nene… Frumos…pfff…ca niciodată. Dar greu. Probabil că nu am dreptul să mă plâng (de fapt nici nu asta este intenția mea). Când mă gândesc la mamele care își cresc singure copilul (sau copiii), la cele care au mai mult de doi copii, la cele care au și job de 10 ore pe zi departe de casă și copii care le așteaptă și tânjesc după ele…cred că mă consider o fericită. Da, stau și acasă, lucrez de acasă, mă ocup de casă, sunt cu copiii, mă văd cu prietenele (cu copiii, desigur), încerc să mă implic și în activitățile de la școală (cât se poate, momentan, pe viitor sper că mai mult), mă duc pe la diverse evenimente (deși din ce în ce mai rar și atunci cu eforturi considerabile), mă duc în parc cu copiii, mă duc la cumpărături tot cu copiii, fac programări la doctori pentru copii, am grijă să le dau remediile și ceea ce au nevoie, mă duc și la cursuri, încerc să mențin casa într-o ordine care să ne permită relaxarea, joaca și …sănătatea mea mentală… Fac ceea ce fac toate mamele, nimic mai mult, nimic mai puțin. Dar de când sunt cu doi… îmi e greu.
Aș vrea să vă scriu despre cum depășim noi cu succes rivalitățile dintre frați, despre ce fac bine, despre cât de minunați suntem noi. Dar n-am cum să scriu despre asta pentru că am senzația că sunt ca într-o mare groapă cu nisipuri mișcătoare, că am intrat acolo sperând să trec mai departe, că fiecare pas de cele mai multe ori mă afundă și mai tare. Încă mai pot să mă deplasez, n-am ajuns îngropată până la gât (din fericire) dar nici nu știu dacă o să mai ies întreagă de aici. Acestea sunt senzațiile mele de când fac ochi dimineața până când aud primul sforăit ușor de noapte.
De când juniorul este pe picioarele lui și a devenit mult mai conștient de el, de corpul lui și de proprietățile lui, își cere cu vehemență locul în familie. În casă. La masă. Printre jucării. Știu că refuzul lui este un DA spus lui însuși și mă străduiesc să apreciez asta. Știu că atunci când este foarte frustrat că: nu poate… și încă nu poate multe lucruri…este cumplit de greu pentru el. Văd toate astea, încerc să îl ascult în refuzul și în frustrarea lui. Știu că atunci când aruncă cu jucăria este pentru joacă și pentru testarea lumii ăsteia. Știu că atunci când refuză să îi dau cu lingura ciorba este pentru că vrea el să mănânce singur. Știu că atunci când refuză să îi schimb scutecul sau să îl îmbrac/dezbrac este pentru a se delimita de mine și pentru a-și învăța limitele și marginile propriului corp. Știu că atunci când se joacă la chiuvetă minute întregi și se udă peste tot este pentru a descoperi farmecul, atingerea, temperatura, textura apei. Știu că atunci când aruncă pe jos mâncarea o face din mai multe motive (inclusiv pentru a vedea reacția mea nu numai pentru a testa gravitația sau densitatea alimentelor). Știu câte și mai câte despre ce face el. Poate reușesc să intuiesc și despre ceea ce simte. Dar … de ce îmi este atât de greu? De ce îmi fuge râbdarea? De ce simt să plec la plimbare și să nu mă mai întorc până seara (sau de ce nu, peste o săptămână)? De ce câteodată mă irită plânsul lui (parcă din orice) și altă dată îl conțin foarte ușor? De ce câteodată mă amuză cum face el pe micul explorator și altă dată îmi stă inima în loc și zic că nu mai rezist nici măcar o oră în ritmul ăsta? De ce câteodată îmi păstrez sângele rece și altă dată, când văd că iar și-a spart buza și curge sânge mă apucă un tremurat și o jale de zici că cine știe ce s-a întâmplat?
Oare toate mamele au comportamentul acesta? Parcă aș fi două într-una…și așa…și așa…Când calmă – când nervoasă, când relaxată – când agitată, când încrezătoare – când cu frica în gât. Și trecerea asta de la o stare la alta, chiar de la un minut la altul mă obosește și mă consumă groaznic. Aș vrea să am o baghetă magică și să mă transform (mereu) în persoana aceea care aș vrea să fiu. Aș vrea să am puterea de a-mi împiedica băiatul să mai cadă cu capul în toate colțurile. Aș vrea să am puterea de a-i ușura ieșirea tuturor celor patru măsele deodată. Și aș vrea să am o putere magică prin care Ioana, prima noastră născută să se simtă în siguranță, iubită și fericită.
Da, știu că nu poți să faci pe nimeni să se simtă într-un fel sau altul. Ne credem prea atotputernici când avem impresia că putem să facem noi asta. Este însă o iluzie cu care mă hrănesc de multe ori … că poate totuși pot să fac ceva pentru ea. Da, pot să mă străduiesc să fiu eu bine cu mine, să comunic eu într-un mod bun, să am eu un comportament coerent și autentic, să îi împlinesc acele nevoi care să o ajute să … se simtă ea bine cu ea. Mi se pare cumplit de greu, atunci când după toată oboseala (de zi și noapte) cu juniorul, după toate fricile, grijile, alergătura, agitația permanentă în care trăiesc în relația cu el, să pot să schimb perspectiva și să fiu și să fac în relația cu Ioana ceea ce are nevoie ea cu adevărat. Să îi ascult emoțiile, nervii, frustrările, fricile sau bucuriile dar să o și învăț să și le gestioneze, așa, cum trebuie, pentru viitor. E un proces lung, știu că mai am, știu că pe alocuri am reușit, știu că în marea parte a cazurilor poate am eșuat. Și în toată această vâltoare să știu să mă ascult pe mine, să văd ce trăiesc eu în raport cu toate acestea, să caut sensul comportamentelor mele (de ce mă irită când țipă unul sau mă scoate din sărite miorlăiala altuia, de ce nu suport să văd mâncarea pe jos sau de ce mă înfurie cumplit când văd alte lucruri…).
Mi se pare greu să fiu și alături de fiecare dintre copiii mei, în felul în care sunt relațiile mele cu ei, în modul în care își manifestă emoțiile, sentimentele sau dorințele lor și în același timp să fiu cât mai atentă posibil la ceea ce trăiesc eu în raport cu toate acestea. Și asta pentru a fi cea mai bună variantă a mea (pentru mine și pentru ei).
Nu știu cum fac alte mame, cum reușesc, cum gestionează aceste situații legate de copiilor lor, cum ameliorează conflictele dintre ei, cum se descurcă atunci când amândoi (sau poate chiar toți trei-patru) vor în brațele ei, în același timp și nu sunt dispuși să împartă brațele cu celălalt, chiar dacă e loc. Mie îmi ocupă tot timpul aceste încercări de a armoniza nevoile fiecăruia încât nici în somn nu am pace… Voi cum faceți?
