Acum mulți ani (mai exact 26), a fost o fetiță căreia îi plăcea tare mult școala. Dorința ei cea mare (și asta se vedea după păpușile găurite, ”operate” și ”injectate”) era să se facă doctoriță. Chiar dacă niște ani mai târziu și-a dat seama că nu acesta îi este drumul (cel puțin nu în medicina clasică, cine știe ce ne mai rezervă viitorul), o parte (destul de importantă) din anii de școală au fost parcurși cu bucurie. Nu știu dacă să fi fost datorită dorinței mele de a învăța, dacă era datorită învățătoarei și profesorilor (deși am unele amintiri nu foarte bune de la școală, din primii ani), totuși am trait cu bucurie fiecare an de școală. Îmi aduc aminte de școală, de clasa întâi, de uniforma apretată și călcată (avea mama un dar să îmi pregătească hainele și să arate și să miroasă tare bine), îmi amintesc de ghiozdanul mare (dar foarte ușor) care mirosea a piele sau a ceva…care mi-a rămas în memoria de școlar. Îmi amintesc emoția din clasă și de locul meu în bancă.
Mama îmi povestește că începeam orele la 7.30 dimineața dar că la 7 deja plecam de acasă (și școala era la fix 3 minute de mers pe jos). Eram nerăbdătoare și entuziasmată. Nu știu cât m-or fi ținut sentimentele astea… Da, știu că acum, 26 de ani mai târziu, nu prea mai e ca atunci (deși parcă multe lucruri nu au evoluat deloc…în bine, ba că s-au degradat, dar asta e altă poveste de spus). Acum, după 26 de ani, joc rolul mamei pentru domnișoara mea. Este clasa pregătitoare și nu clasa I, ca mine, dar oricum, e la școală – oficial. Este ciudat, că acum are o viață, pentru câteva ore, departe de mine, că acolo va trebui să se descurce singură. Și cu siguranță se va descurca.
Cum ziceam, nu vreau să intru în detaliile educației de azi, eu (încă) mă bucur că Ioana este la școala waldorf și la o învățătoare despre care am auzit numai de bine. Și până acum Ioana pare foarte încântată. Totuși, acum câteva săptămâni nu toate lucrurile erau roz. Tantrumurile, furia și emoțiile pe care le manifestă Ioana m-au făcut să îmi dau seama că pentru ea este ceva foarte important, pentru ea necunoscuta asta numită școală este destul de greu de dus. Și am ascultat plânsul, am spus povești despre ce se întâmplă pe acolo. Am lăsat-o în rimtul ei, fără să forțez ceva. Am văzut dorința dar și frica. Le-am acceptat pe toate și am continuat să o asigur de dragostea noastră, din orice moment. Toate lucrurile acestea mărunte și ritmul pe care am început să îl împlementăm și acasă (trezitul, cele câteva minute de reconectare și drăgăleală, doar noi două, spălatul pe dinți, micul dejun, pregătirea pachețelului pentru gustare cu câte o mică surpriză înăuntru – de obicei mici desene, inimioare etc), au ajutat-o să treacă peste emoții și să se bucure că are această activitate. Pentru ea este doar o activitate, de joacă, de învățare, de întâlnit cu prietenii (îi știa pe câțiva colegi din clasă). Îmi povestește despre joaca lor de afară și în special de un băiețel cu nevoi speciale, de la ei din clasă, că a început să se joace cu el și îmi mai spune ce progrese a făcut (fără să o întreb eu nimic). Sper să își păstreze cât mai mult această empatie și dorință de a fi bine tuturor… Trebuie să fie foarte frumos în lumea ei. Pentru că lumea ei chiar este plină de lucruri frumoase, de zâne, de culori și de povești.
Am observat de-a lungul timpului că poveștile chiar sunt o hrană pentru ea, o hrană a sufletului și a imaginației ei. Nu are ea prea multă răbdare să stea să: deseneze, modeleze sau să construiască cu lego dar după ce își termină ”lucrarea” stă (culmea) mult mai mult să încropească povești pe lângă scenografia și decorul pe care le-a aranjat înainte. Și stă și vorbește cu personajele ei inventate, cu prieteniile, problemele, situațiile, tristețile și bucuriile lor. Știu că dacă o macină ceva, va ieși situația respectivă într-o poveste de-a ei.
Povestea mea cu Dino
Am făcut o introducere așa lungă pentru că zilele trecute am surprins-o inventând povești în timp ce se juca cu sticluțele de Danonino. Este o gustare pe care și-o alege din când în când de pe raftul magazinelor și pe care o savurează cu plăcere si care îi asigură din nutrienții esențiali pentru provocările vârstei ei de acum. Poveștile erau cu personajele Dino de colecție: astronauți, regi, prinți, cavaleri, magicieni, o gamă largă de personaje de unde a putut alege.
În plus, Dino i-a mai rezervat o surpriză iubitoarei mele de povești – o carte personalizată în format digital (pdf), în care ea este personajul orincipal, alături de Dino, bineînțeles. Am avut de ales între 3 variante de poveste:
1. La castelul regelui Dino
2. Cu Dino pe tărâmul viselor
3. Cu Dino în spațiu
Noi am ales să călătorim cu Dino în tărâmul viselor! Tu ce alegi pentru copilul tău?
Dă viață poveștii! Tot ce ai de făcut este să completezi câteva informații care ajută la personalizarea cărții (prenume, vârsta și câteva caracteristici personale) pe www.povesteameacudino.ro. Cum vi se pare ideea?
