Este bine să ceri ajutorul. Este câteodată absolut esențial să știi că ai nevoie de ajutor și să îl ceri. Dar acum vreau să vă spun că sunt momente când chiar nu ar trebui să faceți asta. Iată de ce zic…
Să ne imaginăm o familie ca oricare alta, un soț, o soție sau pur și simplu doi parteneri de cuplu, fără nicio ”funcție” socială – care devin părinți. Așadar: iată o mamă și un tată. După povestea clasică românească (și nu numai – cel puțin în primii ani), tatăl se duce la serviciu și mama rămâne acasă cu copiii, să aibă grijă de ei. Ce se întâmplă mai departe? După ce trece entuziasmul perioadei de început, probabil că mama este prea mult mamă, tatăl își asumă rolul de susținător financiar și social al familiei. Casa rămâne în grija femeii-mame, cu tot ce ține de ea (pentru că, firește, ea rămâne acasă și copiii cresc tot … acasă). Totul se întâmplă fără nicio regulă prestabilită, fără prea multe dezbateri pe această temă. Este implicit. Nespus. Nerostit. Mama preia responsabilitatea casei și tata preia responsabilitatea serviciului. Nu intrăm în detalii de genul: și mama contribuie financiar în familie pentru că are indemnizația de creștere copil sau poate că are un job pe care îl face de acasă, mai mult sau mai puțin remunerat, nu mai zicem despre ce era înainte: dacă erau sau nu împărțite responsabilitățile casei: dus gunoiul, pregătirea mesei, cumpărăturile, curățenia erau asumate de ambii parteneri?
Vorbim la modul general, foarte general. Pentru că tot la modul foarte general, așa cum ziceam: nespus, nespecificat, mama rămâne cu casa și tata cu … restul. Sau invers: bărbatul-tată cu serviciul (și implicit banii) și femeia-mamă cu … restul. Și cred că de aici încep multe frustrări într-un cuplu.
Mamelor, nu mai cereți ajutorul!
Să continui ideea: după o perioadă în care ea, wonder-woman-mom-and-everything-in-between își face cu sârguință meseria ei asumată (și poate chiar atribuită), poate chiar când cei mici mai cresc (sau poate mai repede) începe să se plângă: întâi subtil, apoi frustrat, apoi furios, apoi renunță la a se mai plânge în casă si începe să se plângă în afara ei. Și…ce i se răspunde (din afară)? Cere ajutorul! Spune-i că nu mai poți. Tu le faci pe toate (și casă și masă și copii) și el…nu te ajută cu nimic…? Eu zic așa: Mamelor, nu mai cereți ajutorul! Pentru că dacă cereți ajutorul înseamnă că sunteți responsabile de tot. Și dacă sunteți responsabilite de tot (casă, masă, copii) înseamnă că TOT e în mâinile voastre și mâinile voastre pur și simplu nu mai fac față. Dar … responsabilitatea asta toată cine v-a dat-o? V-ați asumat-o voi conștient si clar? Sau v-ați trezit cu ea pe umeri și nici nu v-ați dat seama? E de la alții sau de la voi? De la partener sau de la familia extinsă, societate? Pentru că în orice relație, amândoi partenerii (femeie-bărbat, mamă-tată, părinte-copil) au jumătate de responsabilitate: 50% – 50%.
Dar ce se întâmplă în situațiile (cele mai întâlnite) cand mama are și un serviciu de care se ocupă…? Câte dintre voi ați simtit că responsabilitățile casei au rămas pe umerii voștri și după ce ați reînceput serviciul? Nu mai zic de mamele care lucrează de acasă, chiar dacă veniturile lor nu sunt comparabile cu ale partenerului… asta nu înseamnă totuși că au și alte “funcții” în afară de mamaă, șofer, bucătăreasă etc?
Ce părere aveți despre faptul că o mamă care este acasă cu copilul face niște treburi, care ar putea fi foarte bine externalizate – și deci, plătite: curățenie, călcat, cumpărături etc?
Mi-ar plăcea să știu dacă voi întâmpinați astfel de probleme, dacă da, cum le-ați depășit, dacă nu, cum ați făcut…
