Cred că bucuria de a mânca vine din interiorul fiecăruia. E ceva ce poți să construiești (sau mai degrabă să inhibi) dar cred că oricât de firesc și normal se întâmplă totul, cred că ține și d
e fiecare individ în parte. Și încep să mai cred că dragostea pentru hrană e posibil să fie și genetică. Sau cel puțin așa ne consolează pe noi, bunicii, când își aduc aminte că nici eu și nici tatăl copiilor mei nu am fost deloc mâncăcioși până am ajuns la școală (așadar, aveam peste 7 ani). Nu știu ce să mai cred. Dacă asta o fi fost valabil la Ioana, acum să vedem, ce mai zic unii și alții despre junior.
Cum a fost la Ioana am scris aici. La el am procedat puțin altfel. Pe amândoi, înainte de a începe diversificarea, i-am ținut cu noi la masă, încă de când erau doar bebeluși mici, în brațe, în wrap/sling sau în scoică (am făcut și asta) apoi scaun special de masă. Așadar, au văzut amândoi cum se mânâncă (și poate chiar și de ce se mănâncă…). La Iancu am fost mult mai atentă la el și mai puțin atentă la sfaturile altora. Da, am citit recomandările și am urmărit semnele: să stea în șezut, să ducă cu mâna la gură obiecte, să aibă vreo 6 luni, să se uite insistent la noi atunci când mâncăm etc. Iancu prima dată (pe la 5 luni) mi-a luat mărul din mână și l-a dus la gură. Nu m-am panicat dar nici nu l-am lăsat prea mult. Apoi am început să observ cât de alert era când ne puneam la masă. Începuse să stea bine în funduleț, chiar dacă nu se ridicase încă singur. Ducea foarte multe lucruri la guriță și tot mai mult se întindea spre farfuriile noastre. Dacă era la mine în brațe aproape că se băga cu totul în farfurie sau întindea mâinile să prindă ce se putea din fața lui. La 5 luni jumate am zis că gata, nu se mai poate. Până atunci a gustat din mărul meu. Doar molfăia din el cu gingiile, îi simțea gustul și cam atât. Pe la 5 luni jumate am făcut rost de scaun de masă și i-am pus pe tavă câteva fâșii de morcovi și de dovlecei. A fost foarte încântat. În primele 2 săptămâni de diversificare (sau auto-diversificare) nu mi s-a părut că a și înghițit mare lucru. Nu am fost nici foarte consecventă. Dacă se întâmpla ca la prânz să fim plecați de acasă nu insistam să îi pregătesc de mâncare după ce ne întorceam. Până la urmă, nu mă grăbeam niciunde. A fost o joacă, o explorare a gustului, a texturii, a obiceiului, a statului pe scăunel, a prinsului cu mâna. Încet, încet, a început să și mestece. Se uita la noi foarte insistent. Învăța să mestece. S-a înecat de câteva ori dar știam că tusea și gagul este firesc, normal și chiar sănătos așa că nu m-am panicat. Știam asta pentru că fusesem la cursul de Diversificare al Eugeniei și la cursul de prim ajutor al Mihaelei. Și eram relaxată și foarte atentă în același timp. I-am urmărit gesturile, expresiile feței, toate mișcările, fiecare înghițitură până când m-am convins că într-adevăr începuse să mestece și să se descurce chiar foarte bine singur. Am încercat și mâncăruri pasate, mai ales că noi mâncam destul de des supă-cremă acasă. I-am dat și lui. A venit sezonul lobodei, șteviei și a altor legume verzi, de primăvară. Aveam surse curate și proaspete așa că i-am dat și lui din borșul de lobodă făcut în casă (fără sare, da). Succes total! Supă-cremă de legume: fără succes. Apoi a prins o murătură de pe masă (ultimele de prin borcane). Nu a fost cu intenție, mai ales că are sare multă dar a prins-o și nu mai aveam ce să-i facem. Zic: hai să-l lăsăm, să vedem ce zice. A fost un succes. Hai, că începusem să mă prind…copilului îi plăceau mâncărurile mai acrișoare. Așa că am început: ciorbă de lobodă și alte legume, supă de roșii, buchețele de brocoli cu puțină lămâie deasupra. Și tot așa, rând pe rând, am ținut cont în primul rând de ordinea (cât mai bună) pentru introducerea alimentelor (evitând cele cu potențial alergen, inclusiv lactatele, ouă), cât și preferințele lui sau …pur și simplu ce mai găteam noi pe acasă. Și încet încet, zi cu zi, am început să ne bucurăm cu toții de mesele împreună. Câteodată se întâmplă să nu vrea mai nimic. Altă dată poate e mai obosit și vrea să doarmă când îmi imaginez eu că ar fi ora mesei. În 99% din cazuri mâncăm împreună.
M-au ajutat destul de mult și cărțile de Baby-led Weaning scrise de Gil Rapley și Tracey Murkett. Și să știți că vin și la noi aceste două doamne: pe 6 iunie, în cadrul conferințelor Totul despre parenting – Totul despre mame. Detalii despre conferință și cartea tradusă în limba română găsiți aici.
Iată-l și pe Iancu, în toată bucuria lui de a mânca…
