Acum aproape 5 ani era pe cale sa intru pe un drum despre care doar auzisem si despre care imi faurisem diverse fantezii. Ma pregateam de nasterea primului nostru copil. Fusesem la cursuri Lamaze, aflasem ceea ce credeam eu ca am nevoie sa stiu despre sarcina, nastere, respiratie, anestezii, cezariana si nitel despre alaptare. Dupa operatia de urgenta de pe 24 mai (din fericire pentru copilul nostru si la termenul ei firesc) multe lucruri s-au schimbat. In 24 mai (ba chiar si in 25) eram 100% convinsa ca alaptatul este firesc, este usor, este natural si ca se va intampla, nu avea cum sa nu se intample, nu avea ce sa mearga prost. Nici macar nu m-am gandit ca ar putea sa fie probleme. Nici macar nu mi-a trecut prin minte. Si nu a fost un lucru chiar bun ca nu stiam toate astea…
Nu stiam eu multe atunci si chiar le sfatuiesc pe toate gravidutele sa se intereseze temeinic ce si cum e cu maternitatea, cu alaptatul, ce i se intampla copilului dupa nastere, sa stie ca nu medicul obstretician ii poate da vreo informatie despre copil sau alaptare. Eu n-am facut asta. Credeam (asta e, prostia mea de atunci) ca am discutat ce era de discutat si ca sunt pregatita.
Dupa nastere, am vazut-o pe Ioana atunci cand am pupat-o si am pipait-o 2 minute si apoi dupa … 18 ore. Da, dupa 18 ore. Va puteti da seama cum a decurs alaptarea. A doua zi de dimineata, “pregatita”, dupa ce m-am ridicat prima data din pat, m-am spalat frumos, m-am schimbat si … mi-am pus sutienul special pentru alaptat. Ca doar ma duceam sa imi alaptez copilul. Pentru prima data. Asistenta de la neonatologie mai mai ca a ras de mine… Copilul dormea. Eu (inca) credeam ca ma duc, pun copilul la san, laptele curge garla si … GATA. Asta era tot ce trebuia sa fac. Si da, asistenta de la neonatologie a ras de mine… ca ce caut (cu asa dorinta de alaptat), cum as putea sa cred eu ca am lapte asa de repede (dupa 18 ore si de nepus copilul la san – era pana la urma adevarat, nu?) Acesta a fost primul soc. Am trecut si de asta atunci. Am facut tot posibilul sa ii dau fiecare picatura de colostru si de lapte pe care il aveam, cat timp am stat in maternitate: ”super-noua-mother&child-friendly-renumita” maternitatea Filantropia.
Sa va mai spun ca fetita noastra primea lapte praf constant pentru ca eu nu aveam lapte? Sa va mai spun ca aveam canalele “infundate” (cum puteam sa le am altfel la primul meu copil…pfff.. ce naivitate) si ca am suportat … cumva… “tratamentul” recomandat si efectuat de asistentele de acolo, totul pentru fiecare picatura de lapte? Sa va mai spun ca nu mi-a zis nimeni, dar nimeni, ca bebelusul putea sa traga de o suta de ori mai bine si mai tare decat puteau ele sa ma “maseze” pe sani (ca sa nu zic altfel)? Sa va mai zic ca in a 6-a zi de viata a Ioanei am zis: GATA – s-a saturat cu laptele meu, ca GATA, o alaptez exclusiv?
Spre marea mea fericire nu am avut probleme cu ragade, cu furia laptelelui sau cu mastite… spre marea mea nefericire, la 3 saptamani ale Ioanei am crezut ca am ramas fara lapte, pentru ca ea trecea printr-un puseu de crestere si eu nu stiam ce e ala? Si pentru ca lumea din jurul meu (mame-bunici binevoitoare si cu multa dragoste, de altfel) imi spuneau (probabil ce stiau si ele) ca sigur nu am de ajuns lapte, ca sigur nu mai e ceva bun acolo sau mai rau, ca Ioana vroia biberon (biberon pe care il folosisem in primele zile ale ei, nici nu stiam ca exista si alte variante – si acum i se intorsese dragostea pentru el, brusc asa…). Am trecut si de asta, am trecut si de refluxul groaznic pe care Ioana l-a avut timp de 2 luni, timp in care nu o puteam alapta linistit si fara plansete, foieli, intrebari, lacrimi de toate partile, decat atunci cand dormea. Si cand iarasi am crezut ca o iau razna…
Da, copilul meu a primit si lapte praf (si da, n-am fost niciodata fericita ca ii dau) pentru ca…din mai multe motive, inclusiv ca pediatra din momentul respectiv imi spunea ca la 4 luni Ioana e prea slabuta si ca laptele meu nu e suficient (in conditiile in care ea se satura la san) sau ca la 6 luni incepuse sa se trezeasca noaptea (mai des) din cauza de dinti iar pediatra (da, aceeasi) a pus “parafa” ca, copilul nu se satura la san si d-asta se trezeste noaptea… sau ca… sau ca…
Dar regretele mele nu mai ajuta cu nimic acum. Nici atunci nu ma ajutau. Totusi, am alaptat-o pe Ioana 2 ani si 8 luni. Deci se poate… Si se poate si cu si fara lapte praf. Ar fi mai bine fara, clar. Se poate si cu si fara probleme in startul alaptarii.
DAR… de ce sa nu fie – FARA probleme, de ce sa nu tragem un semnal de alarma viitoarelor mamici despre ce se poate intampla (si bine si mai putin bine), de ce sa nu le ajutam pe mame (indiferent sub ce forma: ca prietena, ca si consultant/specialist in alaptare, ca si neonatolog, pediatru, moasa, etc ce-o fi) ca exista solutii, atunci cand mama chiar isi doreste foarte mult sa faca totul pentru a alapta? De ce sa nu o facem? De ce sa nu presupunem ca mamele, mai ales imediat dupa nastere sau mai ales la primul copil, poate chiar nu stiu, poate chiar nu pot sa gandeasca limpede cu toti hormonii zburdand prin corp… si inca multe altele.
Eu nu invinovatesc pe nimeni. As fi vrut sa stiu mai multe atunci, la nastere. As fi vrut sa stiu de La Leche League, care nu era pe atunci in Romania si despre care am aflat, cand Ioana avea vreo 2 luni, de la o prietena din Franta. Chiar as fi vrut sa imi fie limba mai dezlegata si sa intreb mai mult, sa aflu mai mult – INAINTE de nastere… si nu dupa, cand nu mai stiam de mine si nu ma gandeam la nimic… rational…
Tocmai de aceea acestea au fost si “sfaturile” mele de-a lungul anilor, catre viitoarele mamici pe care le stiam. Nu le spuneam nici ca e greu nici ca e usor, ci doar sa se informeze. Sa intrebe. Sa citeasca despre asta inainte. Sa stie! Sa stie! Dar inainte! Despre toate lucrurile astea. Si sa-si ceara drepturile si sa-si stie drepturile. Si sa faca ceea ce simt si nu ceea ce toata lumea le spune ca ar trebui sa faca…
O mama stie sa iti asculte inima, instinctul…ce bine ar fi sa fie sustinuta.
