De când am început să scriu pe blog sau aici, am avut mereu așa o strângere de inimă…am avut de multe ori impusul de a nu face public ceea ce scriu. Nu că aș scrie foarte des (și nu din lipsa dorinței) ci pentru că nu mi se pare că scriu nici prea bine, nici prea profund, nici prea funny, nici prea coerent (de cele mai multe ori). Când am început să scriu pe urbankid.ro ca și superwoman nu am vrut să mă dau mare cu ceva, nici să mă arăt cât de bună sau importantă sunt și câte pot eu să fac (nu, nu am primit niciun comentariu de genul acesta dar simt eu nevoia să ”mă” explic) și i-am zis superwoman tocmai ca o auto-ironie, la fel cum și blogul meu inițial se numea O prințesă nu face pârț, cred că înțelegeți de ce… De fapt, când scriu aceste rânduri nici nu mă aștept la vreo reacție, dar simt nevoia să mă exprim așa…
În ultimul timp de când nu mai sunt nici 100% full time mom (dacă pot să mă exprim așa) și nici angajată a vreunei corporații și de când încerc să fac față provocărilor pe care mi le scoate în față ”copilul” și proiectul aici de față, am început să primesc multe invitații la evenimente frumoase, pentru mame, pentru femei, pentru copii, multe dintre ele nefiind în stare să le onorez. Ba chiar, în colaborare cu alte femei frumoase, am început să pregătim evenimentele urbankid și nici acolo nu am putut să particip tot timpul sau să mă implic atât de mult pe cât aș fi vrut. Întotdeauna trebuie să fac o alegere atunci când vine vorba de timp și energie. Am învațat asta the hard way, cu stres, cu nesomn, cu mâncat compulsiv etc. Și nici acum nu sunt ok cu totul, aș vrea să fac mult mai multe lucruri decât îmi permite: timpul, energia, copilul, soțul, eu însămi, etc. Sunt frustrată că nu pot sau nu știu să mă exprim mai bine, să spun mai bine și mai clar ce nevoi am, ce îmi doresc, ce plănuiesc. D-asta m-am dus și la un grup de dezvoltare personală, de care m-am ținut cu dinții, în fiecare miercuri, pentru că simțeam că se întâmplă niște lucruri faine cu mine, dar vai… se întâmplă atât de lent, atât de încet. Și eu vreau totul acum, aici, parcă nu mai am timp să aștept, nu mai am timp să fiu…altfel.
Peste două zile voi fi în fața unor mame și ele (cred) că se așteaptă să le povestesc despre echilibru, despre cum e să fii din nou femeie cu adevărat (cu toate rolurile) și după ce devii mamă, despre ce înseamnă să fii o stylish mom deși nu m-am regăsit cu adevărat în postura asta (încă sunt în căutarea și reinventarea stilului personal).
Până la urmă despre ce o să vorbesc? Despre cât de greu mi-a fost să mă regăsesc după nașterea Ioanei sau despre perioada în care eram atât de frustrată că viața mi s-a schimbat și deși, oricât de mult mi-aș fi iubit copilul (și pentru care am ales super-happy să stau acasă 2 ani și jumătate și apoi, după câteva luni de agitație și stres și vinovăție, am ales să renunț la un job cu multe potențiale și beneficii corporatiste) – toate aceste schimbări de care nu mă simțisem pregătită până la urmă și de care nu mă avertizase nimeni… Cred că vroiam să știu de la început că avea să fie cam … greu și măcar așa să nu mă aștept la..ușor.
Aș mai putea să vorbesc despre cât de mult mi-am uitat rolul de soție în tot vârtejul acesta, poate chiar până la punctul de a nu mai putea fi una cu adevărat?
Sau aș putea să povestesc despre cât îmi e de greu să mă organizez să lucrez de acasă, în condițiile în care copilul nu mai merge (aproape) de anul trecut la grădiniță, din cauză de streptococ și care mă ”forțează” să-mi depășesc toate limitele pe care credeam că le am (și pe care nu credeam că le am) pentru că trebuie să mă organizez, trebuie să aleg, trebuie să cedez, trebuie să fiu acolo, trebuie să alin, să îmbrățișez, să gâdil, să ascult, să mângâi, să hrănesc, să mă joc, să inventez, să ”dez-plictisesc” etc… și asta înainte de toate (de eu, de lucru, de orice). Poate mă obișnuisem cu ideea că nu pot să mă ocup de toate și stăteam liniștită că Ioana este la grădiniță și eu nu mai trebuie să fac toate lucrurile astea decât dimineața și seara și în weekend…
Sau să vă spun că de multe ori aș vrea să dispar undeva, să-mi văd de nevoile și dorințele mele, să nu mai știu de nimeni și nimic, de nicio responsabilitate, grijă sau să nu mai aud la fiecare 20 de secunde (cronometrate, pe bune) ”mami, mami” sau … ”ai făcut aia, ai plătit ailaltă, ai cumpărat, ai spălat, ai…ai…”. Să vă spun cum mă apucă nervii (ai mei, pe mine și pe toată lumea) că nu pot să fac ceea ce vreau, atunci când vreau și că aleg să lucrez sau să fac curățenie (la mine curățenia e ca terapia) și să las copilul abandonat la desene animate, doar pentru o …pauză? Să vă mai spun de câte sentimente de vinovăție sunt străbătută de fiecare dată?
Sau poate să vorbesc despre cât de bine sau cât de prost mă simt în pielea mea, de când mi-am dat seama că nevoile, dorințele, preferințele mi s-au schimbat, în materie de … tot… și mai ales de haine, pentru că eu m-am schimbat și nu mă mai recunosc în ceea ce eram înainte. Și asta e un lucru bun, ați spune dar pentru că nu am reușit să duc până la capăt cunoașterea de sine, mă aflu într-un punct suspendat și parcă mă dau într-un balansoar și nu știu pe ce parte să cobor.
Sau poate ar trebui să spun despre cât de mult mi s-a schimbat (iar) viața de când am aflat că familia noastră se va mări cu încă un membru (sau membra :-D) anul acesta și despre cum mi se schimbă IAR – stările, emoțiile, corpul, timpul, energia… și liniștea (aparentă) în care trăiam cu toții a început să se transforme într-un vârtej de bucurie, fericire, încredere, grijă și frică, toate în același timp de nu mai știu ce-i cu mine…
Dar poate că după toate poveștile pe care vreau să vi le spun (aici sau în altă parte) voi realiza ceva, cu adevărat: voi vorbi pe limba mamelor care se simt și ele așa, care trec prin schimbări, care încă nu s-au regăsit, sau poate că voi învăța și eu ceva nou, de la ele, ca de fiecare dată când stau de vorbă cu astfel de superfemei. Căci, pe bune, asta sunt mamele…
Așa că fiți blânde cu mine când mă vedeți (pe viu sau pe aici, prin online) căci încă nu sunt 100% regăsită și reinventată și nici nu mă dau mare că aș fi. Și vreau să fiu alături de femei care cunosc toate aceste stări și în fața cărora nu trebuie să ”mă” explic în niciun fel. Și până la urmă asta a fost dorința mea (ascunsă sau nu) atunci când am pornit (sau co-pornit) urbankid.ro și sper că am ajuns, așa, acolo unde era nevoie.
Surse foto aici si aici.
