E greu. Cam asta simt eu de ceva timp incoace. Si nu strict legat de viata de familie, de criza financiara sau de educatia copilului. Ci de mine si de (auto)descoperirea mea.
Cum asa…
Pai
1. Totul a inceput cu o carte portocalie (Iubire fara conditii)
2. A continuat cu participarea la un seminar de comunicare nonviolenta in relatia cu copiii
3. A culminat cu citirea (pentru a 3-a oara) a cartii Mami, tati, ma auzitiJacques Salome (am descoperit-o de parca n-as fi citit-o niciodata)
Apoi am inceput sa meditez, sa exersez, sa mai merg la un seminar de comunicare nonviolenta, sa constientizez din ce in ce mai mult…

De ceva timp tot incerc sa-mi intorc privirea catre mine, sa pun de o parte ingrijorarile, depresiile si planurile mele si sa incerc sa-mi dau seama ce se intampla cu mine, de ce nu-mi merge asa de bine cum mi-am imaginat, de ce planurile mele nu se realizeaza asa cum as fi vrut.
Ma simt la inceput de inceput de drum, de abia am descoperit cararea si mijlocul de transport cu care o sa ma deplasez pe ea. Imi dau seama ca de abia am mijit ochii…but there is no turning back…
Un amalgam de idei si de ganduri imi trec acum prin minte, o multime de sentimente ma incearca de ceva timp si nu stiam sa le numesc, sa le inteleg si cu mult mai putin sa le rostesc.
Mi-am dat seama de tona de asteptari si pretentii pe care, mai mult sau mai putin clar, le emiteam catre mine si catre oamenii pe care ii iubesc. Mi-am dat seama ca orice as face, orice as vrea sa fac, trebuie sa incep cu mine.

In primul rand am facut un exercitiu de acceptare fata de mine..nu e pe deplin terminat dar e work in progress. Mi-am acceptat corpul fizic, mi-am acceptat defectele, extra/super – ponderalitatea si tot ceea ce ziceam ca nu-mi place la mine. Mi-am acceptat ratiunea, cu toate vocile ei, cu toate farsele ei, cu toate adevarurile ei. I-am spus sa stea cuminte pentru ca sufletul e ‘seful’ si dupa el ne luam… M-am rugat sa pot sa vad din nou Scanteia aceea Divina din mine, pe care o descoperisem odata si pe care incepusem sa o intunec cu tot felul de prostii, delasari, lene. M-am rugat pentru multe ajutoare…

Apoi am descoperit ca fiecare om in viata gandeste, comunica, se comporta in conformitate cu niste nevoi. Am aflat ca de fapt toti avem nevoi, chiar daca le constientizam sau nu, chiar daca le exprimam sau nu si – cel mai important – ca este foarte adevarata afirmatia: nevoiele mele sunt la fel de importante ca ale tale si invers…si ca daca pornim de aici toata viziunea noastra se schimba, felul de a vorbi se schimba, modul de a actiona se schimba. Ce constientizare imensa a unui adevar atat de simplu… Adica: eu ma simt…si am nevoie…tu te simti…si ai nevoie…este atat de simplu… A SIMTI si a AVEA NEVOIE.

Ramanem la lucruri simple, de baza si inteleg ca trebuie sa ma uit la mine in primul rand, atunci cand fac ceva sau zic ceva, sau cred ca ma deranjeaza ceva, sau ca ma supar pe ceva/cineva. Totul pleaca de la mine, de la nevoile mele din momentul respectiv.

Mergand mai departe pe firul gandurilor mi-am dat seama cat de sarac este limbajul meu in a descrie si exprima sentimente. Pot sa inteleg, sa constientizez ce anume simt eu acum dar imi este atat de greu sa pun in cuvinte, sa exprim aceste sentimente. Cat este de greu sa te schimbi dupa atatia ani de ‘invatat’ altceva. Cati dintre noi am fost incurajati, sustinuti, invatati sa ne exprimam sentimentele, de cate ori am fost intrebati ce simtim si nu ce gandim…? In familie, in scoala, intre prieteni, la serviciu, chiar si in relatia de cuplu … de cate ori ati auzit intrebarea: dar tu ce simti…?

Mi-am dat seama ca mi-am autocreat niste imagini: despre mine, despre viata mea, despre copilul meu si din cauza asta imi este greu efectiv sa accept ca realitatea este alta, imi este greu sa ma dezbrac de dezamagirile care ma pandesc la tot pasul, sa scap de imaginile pe care tot eu le-am construit acum ceva timp.
Momentul cand am inceput astfel de constructii a fost in perioada sarcinii. Tocmai atunci cand trebuie sa renunti la atasamente, cand trebuie sa lasi pretentiile, cand incepi sa iubesti neconditionat tocmai atunci am inceput sa imi construiesc tot felul de planuri, ‘viitoruri’, imagini cu mine si cu altii.
Imi desenasem in minte cum urma sa fiu eu: mama perfecta, sotia perfecta, femeia perfecta, cu viata mea care avea sa se schimbe prea putin, cu cate lucruri noi o sa fac eu in noua mea viata …dar cel mai grav a fost cand am construit copilul imaginar. Si cat de greu imi este acum sa o accept pe Ioana, asa cum este ea si cum nu este ea copilul meu imaginar.
De abia recent mi-am dat seama ce clocisem eu in mintea mea si cum comparam eu – nu pe Ioana cu alti copii ci pe Ioana cu propriul copil imaginar, si cat mi-a luat sa inteleg lucrul asta si cat imi ia inca sa o accept asa cum este ea, cu toate colicile, cu tot nesomnul, cu toata nemancarea, cu toate tantrumurile, cu totul si cu toate.
Am inteles acum ce este copilul meu, cine este el, cum este el. Mi-am dat seama ca prin absolut tot ceea ce face imi transmite ceva, ca fiecare zambet, pupic, imbratisare, palma, muscatura, planset – este de fapt un limbaj, o forma de a exprima, de a se exprima si mai ales o forma de a scapa de acest copil imaginar cu care o tot comparam eu in continuu. Mi-am dat seama ca ‘violentele’ ei din ultimul timp fata de ea insasi sau fata de alti copii/persoane sunt doar o forma de a-mi zice ceva foarte important iar eu nu eram in stare decat sa ma gandesc ca eu am gresit undeva, ca i-am transmis (subconstient – inconstient) semnale agresive si ca d-asta copilul este agresiv la randul lui. Si mi-am dat seama de lucrurile astea si am trecut mai departe, m-am iertat pentru toata vina pe care mi-o tot induceam si pentru parerile de rau si pentru rusine.