Dacă Bucle Aurii ar fi încercat mai mulți părinți, iată pe care l-ar alege.

Dacă definim faptul de fi părinte drept îngrijirea propriului copil, atunci cel mai bun părinte nu este cel ce ”părințește” cel mai mult și sigur nu cel ce ”părințește” cel mai puțin, ci acel părinte care ”părințește” exct cât trebuie. Acesta este părintele pe care l-ar alege Bucle Aurii, dacă ar fi încercat trei tipuri diferite de părinți alături de cele trei tipuri de terci, scaune și paturi. Este și părintele pe care l-ar alege cei mai mulți copii dacă ar avea posibilitatea.

A citit de curând pentru prima oară carte lui Bruno Bettelheim, ”Părintele destul de bun”, publicată original în 1987. Nu sunt de acord cu tot ce e scris în carte – e un pic prea psihanalistă pentru gustul meu și cred că subestimează oarecum capacitatea de gândire a copiilor – dar sunt de acord cu marea ei parte. Conceptul părintelui destul de bun i-a venit lui Bettelheim din scrierile psihanalistului pediatru englez Donald Winnicott, deși Winnicott era preocupat doar de mame, iar termenul lui era ”mama destul de bună”. Bettelheim nu numai că a generalizat conceptul pentru a include ambele genuri de părinte, dar la și adus cu picioarele pe pământ, într-un mod care are sens pentru oamenii obișnuiți ca mine. [Dar vedeți nota de la subsol despre problemele din biografia lui Bettelheim.]

Acest articol este inspirat de cartea lui Bettelheim. Ideile de mai jos nu se potrivesc perfect cu ale sale, dar se apropie destul de mult. Sunt ideile lui Bettelheim așa cum le-am procesat eu. După cum cred eu și, în mare parte, după cum credea Bettelheim, părinții destul de buni au următoarele caracteristici:

• Părinții destul de buni nu se străduiesc să fie părinți perfecți și nu se așteaptă la perfecțiune din partea copiilor lor.

În prefața cărții sale, Bettelheim scria: ”Pentru a crește bine un copil, nu trebuie să încerci să fii părintele perfect, așa cum nici nu ar trebui să te aștepți nici ca un copil să fie sau să devină un individ perfect. Perfecțiunea nu este la îndemâna ființelor umane obișnuite. Eforturile de a o atinge intervin de obicei în răspunsul tolerant la imperfecțiunile celorlalți, inclusiv la cele ale propriului copil, singurul [răspuns] care face relațiile umane posibile.”

Una dintre problemele create de așteptarea perfecțiunii este că fiecare pată, inclusiv cele în privința cărora nu putem face nimic, capătă proporții. Dacă ești un producător de mașinării sau de mobilă căutarea perfecțiunii poate fi un lucru bun, pentru că imperfecțiunile mașinăriilor sau ale mobilei pot fi corectate, dar a căuta perfecțiunea ca părinte nu este un lucru bun, pentru că imperfecțiunile sunt inevitabile la ființele umane, fac parte din condiția umană. Într-adevăr, este greu să-ți închipui cum ar putea arăta perfecțiunea la o ființă umană.

Credința că perfecțiunea, sau chiar și ceva ce i se apropie, este posibilă în creșterea copiilor produce o tendință către a da vina. Raționamentul perfecționist este acesta: Dacă apar probleme, atunci trebuie să fie vina cuiva. Părinții care caută perfecțiunea dau vine pe ei înșiși, pe soț/soție sau pe copii când lucrurile nu merg perfect. Vina nu ajută niciodată. Vina este nenorocirea oricârei familii în care apare. În această linie, aproape de finalul cărții, Bettelheim scria: ”Convingerea modernă greșită este că problemele nu ar trebui să apară și că cineva trebuie să fie de vină când apar; aceasta cauzează nefericire nespusă în unitatea familială, adâncind dificultatea inițială și uneori chiar punând validitatea căsătoriei și a familiei sub semnul întrebării. …Un proverb vechi chinez spunea că nicio familie nu poate afișa semnul <Nu e nimic în neregulă aici.>”

Părinții destul de buni nu se îngrijorează prea mult în legătură cu imperfecțiunile lor. Se străduiesc să facă lucrurile listate mai jos, dar recunosc că nu vor reuși mereu precum își doresc și se iartă pe sine pentru asta. Părinții destul de buni recunosc că nici măcar iubirea nu este perfectă; e mereu cel puțin oarecum capricioasă. În cuvintele lui Bettelheim, ”Sunt puține iubiri care nu au pic de ambivalență. …Nu numai că iubirea noastră pentru copiii noștri este uneori pătată cu enervare, descurajare și dezamăgire, dar același lucru se aplică și iubirii pe care o simt copiii noștri pentru noi.” Părinții destul de buni acceptă asta ca parte a condiției umane. Ei înțeleg că natura a creat copiii destul de rezistenți. Nu am fi supraviețuit ca specie dacă asta nu ar fi adevărat. Cât timp părinții nu greșesc prea tare (și uneori chiar și dacă o fac), copiii vor ajunge OK, iar OK este destul de bine.

• Părinții destul de buni își respectă copiii și încearcă să-i înțeleagă așa cum sunt.

Părinții destul de buni nu se consideră producătorii, creatorii sau modelatorii propriilor copii. Își văd copiii drept ființe umane complete chiar acum și consideră că treaba lor este de a ajunge să-i cunoască. Ei înțeleg că relația părinte-copil merge în ambele sensuri, dar nu în întregime. Este o relație între egali în sensul că cele două părți sunt la fel de importante și au drepturi egale la fericire, la șansa de a-și crea propriile scopuri și la a le urmări (atâta timp cât această strădanie nu face rău altora). Într-un alt sens, totuși, este o relație inegală. Cel puțin cât timp copilul este mic, părintele este mai mare, mai puternic, mai înțelept (sperăm) și mai bun la raționamente; și tot părintele e cel ce controlează resursele de care copilul are nevoie pentru supraviețuire. Pentru a face să funcționeze această relație dezechilibrată, părintele destul de bun se străduiește să cunoască copilul, ca să înțeleagă nevoile și dorințele acestuia.

Copiii nu sunt în general la fel de buni ca adulții la a-și exprima motivele sau la a argumenta logic, ața că este nedrept ca părinții să se aștepte ca ei să daea mereu motive bune pentru ceea ce fac. Încercarea părintelui de a discuta argumentat cu un copil duce deseori la atac verbal și rușinare, ceea ce subminează scopul înțelegerii și al sprijinului. Iată cuvintele lui Bettelheim: ”Abilitatea superioară a adultului de a argumenta și stăpânirea lui mai bună asupra faptelor relevante – atât de convingătoare pentru părinte – pot fi trăite de copil drept o simplă punere la pământ a părerii sale. …Prin urmare copilul se simte depășit în raționament, iar să fii astfel depășit este o experiență frustrantă și schiloditoare. Este foarte departe de a fi convins. …Dacă nici măcar una dintre părțile dintr-un conflict nu poate să ia considerare în mod serios punctul de vedere al celeilalte, nu poate exista soluție satisfăcătoare. …Așadar, părintele destul de bun va examina motivele copilului, va încerca să înțeleagă gândurile și va aprecia dorințele acestuia pentru a înțelege ce speră el [copilul] să câștige, de ce și cum.”

Pentru a ilustra respectarea și încercarea de a înțelege perspectiva copilului, Bettelheim dă exemplul unui conflict părinte-copil care este chiar și mai des întâlnit acum decât era în vremea scrierii sale – un conflict legat de performanța școlară. Voi modifica exemplul doar un pic pentru a pune propria tentă în el. Să presupunem că cel mic nu vrea să-și facă temele și nu-și ascultă profesorul la școală. Profesorul te cheamă la o ședință și, dacă ești părintele care se străduiește să atingă perfecțiunea, ești făcut să te simți ruținat de comportamentul ”negativ” al copilului tău și de tine pentru că ai crescut un astfel de copil. Ca unul ce crede că problemele ar trebui să fie evitabile, iei cuvintele profesorului la modul personal, iar asta te poate duce la o mustrare defensivă a copilului, ceea ce anulează orice încercare de a înțelege și de a ajuta cu adevărat.

În schimb, dacă ești mulțumit să fii un părinte destul de bun și nu ai nicio iluzie că perfecțiunea este posibilă, vezi această problemă drept ceea ce este, o problemă pe care poți încerca să o rezolvi, nu o tragedie și nici o ocazie de vină sau rușine. Primul pas în direcția soluției este cel de a încerca să înțelegi problema din punctul de vedere al copilului. Pentru că îți respecți copilul, nu presupui imediat că acest comportament provine din ceva ce e în neregulă cu el și ce are nevoie de corecție. Copilul tău poate nu reușește să exprime clar motivele pentru purtarea sa și poate să nici nu fie conștient de ele, dar asta nu înseamnă că nu există motive sau că ele sunt ”rele”. Este foarte posibil ca purtarea de la școală a copilului tău să reprezinte ceva admirabil. Poate proveni dintr-o sănătoasă dorință de a-și afirma independența.

Aici revin la cuvintele lui Bettelheim: ”Dacă noi, ca părinți, putem empatiza, de exemplu, cu nevoia acestui copil de a se afirma pe sine respingând sarcinile școlare sau teama lui că ar putea deveni o marionetă dacă face cum vor alții, atunci atitudinea noastră față de el va fi în întregime diferită de cea în care noi atribuim lipsa performanței academice lenei sau inabilității.”

O perspectivă de acest gen poate duce la o cale de a rezolva problema ce este pozitivă, cooperantă și benefică relației, în care părintele și copilul se pot gândi și pot vorbi împreună despre soluții posibile. Există alte modalități prin care copilul poate demonstra pentru sine și pentru ceilalți că nu este o marionetă, îndeplinindu-și însă în același timp sarcinile școlare la un nivel de trecere? Sau poate familia să găsească o cale educațională alternativă pentru copil, care nu îi neagă nevoia adâncă de control asupra propriei vieți și învățări? Ideea principală aici este că respectul pentru copil duce la o încercare de a înțelege perspectiva lui, care, la rândul ei, poate duce la o soluție concretă în care copilul se simte sprijinit în loc de învins. Chiar dacă o soluție integral satisfăcătoare nu e găsită, cel puțin copilul câștigă înțelegerea că părinții sunt de partea sa, nu împotrivă.

• Părinții destul de buni sunt mai preocupați de experiența copilăriei decât de viitorul copilului ca adult.

Este normal ca toți părinții să aibă o oarecare grijă pentru viitorul copiilor lor. Cu toșii ne dorim ca ai noștri copii să devină adulți buni, morali, fericiți și sănătoși care-și pot susține și îngriji familia și pe ei înșiși. Dar părinții destul de buni știu că viitorul copilului este responsabilitatea acestuia, nu a părinților. Copilul, nu părintele, este cel ce trebuie să își găsească propriile scopuri în viață și o cale către împlinirea lor. Treaba părintelui este de a se asigura că cel mic are o copilărie satisfăcătoare.

Părinții destul de buni recunosc că cel mai bun lucru pe care-l pot face pentru a-și ajuta copiii să aibă un viitor satisfăcător este să furnizeze condițiile necesare unei copilării satisfăcătoare. Copiii care se simt în siguranță în relația cu părinții, care se simt sprijiniți și nu controlați, care se simt crezuți și, prin urmare, demni de încredere, și care au un mediu destul de bun în care să se joace, să exploreze și să învețe (incluzând destule oportunități de a-și face prieteni și de a interacționa cu oameni din afara familiei) vor fi cei mai în stare să-și creioneze propriul viitor satisfăcător. [Aici vorbesc eu, nu Bettelheim.] Părinții destul de buni înțeleg asta, așa că se concentrează asupra prezentului, nu a viitorului. O copilărie fericită duce, cel mai adesea, la o viață matură fericită; iar o copilărie nefericită duce, foarte des, la o viață matură nefericită.

• Părinții destul de buni furnizează ajutorul pe care îl necesită și vor copii, dar nu mai mult decât au nevoie sau își doresc aceștia.

[Aceasta este observația care vine de la mine, deși bănuiesc că Bettelheim ar fi de acord.] Copiii vin pe lume înzestrați de natură cu dorința de a face cât mai multe lucruri singuri. Astfel avansează ei continuu către viața matură. Părinții destul de buni înțeleg asta intuitiv, așa că le acordă copiilor libertatea de a-și asuma riscuri și de a face tot ce pot face și singuri. Părinții destul de buni le permit copiilor să facă greșeli și să eșueze, fiindcă știu că greșelile și eșecurile sunt componente inevitabile ale învățării. Când dau ajutor, fac asta suplimentând și susținând eforturile proprii ale copilului și nu acaparând sarcina cu totul. Scopul este de a-l ajuta pe copil să facă mai mult singur, de a încuraja tendința copilului către independență, nu de a o bloca.

• Principalele unelte ale parentingului destul de bun sunt reflecția conștientă, maturitatea și empatia.

Părinții destul de buni nu urmează orbește sfaturile ”experților” sau ale celor mai recente tendințe din parenting și nu sunt prea îngrijorați de cum le judecă alții stilul de creștere a copiilor. Sunt mai predispuși să ceară ajutor de la prieteni și rude care îi cunosc pe ei și pe copiii lor, nu de la experți care nu îi cunosc. Scopul lor este să-și ajute copilul să împlinească ce vrea și are nevoie el să împlinească, nu să dovedească lumii că sunt părinți minunați sau să se apere de critică. Pentru a ști cum mai bine să-și sprijine copiii, părinții destul de buni se străduiesc să-i cunoască, iar principalele unelte pe care le au sunt reflecția conștientă, maturitatea (care include răbdarea) și empatia.

Cum am scris mai devreme, relația părinte-copil este în unele privințe egală, iar în altele nu. Părintele este mai informat, mai priceput la a rezolva lucrurile și mai matur decât copilul. Copiii, care deja se simt nesiguri, s-ar simți și mai nesiguri dacă părinții lor nu ar fi mai competenți decât ei la a rezolva problemele vieții. Maturitatea contează. Părinții destul de buni știu că trebuie să parcurgă ei înșiși mai mult de jumătate din drum ca să facă relația părinte-copil să funcționeze. Este treaba părintelui să-l înțeleagă pe copil; nu este neapărat treaba copilului să-l înțeleagă pe părinte. Toți părinții au fost copii, așa că amintirea propriei copilării îi poate ajuta să își înțeleagă copiii; dar copiii nu au fost niciodată părinți.

Iată și cuvintele lui Bettelheim: ”Amintirile noastre din propria copilărie ne vor face răabdători și înțelegători, iar pe măsură ce înțelegem că, în ciuda încăpățânării copilului, acesta suferă precum am suferit și noi atunci, iubirea noastră pentru copil, în care recunoaștem acum atât de mult din eul nostru trecut, va reveni de la sine… Părinții destul de buni se străduiesc să evalueze și să raspundă la situații atât din perspectiva lor de adult cât și din cea diferită de copil și să-și bazeze acțiunile pe o integrare rezonabilă a celor două, acceptând în același timp faptul că copilul, din cauza imaturității sale, poate înțelege lucrurile numai din propriul punct de vedere… Astfel, părintele destul de bun, pe lângă a fi convins că orice ar face copilul, acesta face așa pentru că în acel moment este convins că asta e tot ce poate face mai bine, se va și întreba: Ce oare l-ar putea face pe copilul meu să se poarte așa acum? Și dacă eu m-aș simți forțat să mă port așa, ce m-ar ajuta să mă simt mai bine?”

Nu cred că Bettelheim are dreptate cu totul când afirmă că cei mici pot înțelege lucrurile numai din propriul punct de vedere. Am văzut chiar și copii mici care par să aibă o înțelegere remarcabilă a felului în care funcționează mintea părinților lor. Dar în mod clar sunt de acord că înțelegerea punctului de vedere al celuilalt trebuie să fie mai degrabă responsabilitatea părintelui decât a copilului.

Empatia este cheia oricărei relații de succes, iar părinții destul de buni știu că ei trebuie să preia conducerea în cazul empatiei, pentru că este mai ușor pentru ei să intre în mintea copilului decât pentru copil să intre în mintea lor. Din nou, în cuvintele lui Bettelheim: ”Empatia, atât de importantă pentru înțelegerea copilului de către părinte, îți cere să consideri cealaltă persoană ca egal – nu în legătură cu cunoștințele, inteligența sau experiența și, în mod clar, nu cu maturitatea, dar în privința sentimentelor care ne motivează pe toți.” Înțelegerea și respectul părintelui pentru sentimentele copilului constituie primul pas în a fi de ajutor.

• Părinții destul de buni sunt încrezători că parenting-ul lor destul de bun chiar este destul de bun.

Părinții care se simt încrezători în stilul lor de creștere a copiilor vor fi mai calmi și răbdători, mai puțin îngrijorați în creșterea copiilor și, prin urmare, vor fi o sursă mai bogată de siguranță pentru copiii lor decât cei care nu se simt atât de încrezători. În cuvintele lui Bettelheim: ”Sentimentul fragil de siguranță al copilului depinde, după cum bine știe, nu de abilitățile de a se proteja pe sine, ci de bunăvoința celorlalți. Este împrumutat din siguranța părinților săi. …A fi un părinte destul de bun cere, prin urmare, ca noi înșine să fim convinși că asta și suntem.”

Aproape de finalul cărții, Bettelheim adaugă: ”Deși nu suntem perfecți, suntem într-adevăr părinți destul de buni dacă cea mai mare parte a timpului ne iubim copiii și ne străduim să ne purtăm bine cu ei. Această cunoștință sau adevăr ne poate apăra de nebunia de a crede că tot ce face un copil are legătură numai cu noi. Multe din faptele sale au în mare de-a face cu el însuși și numai indirect sau periferic cu noi și ce facem noi.” Acest ultim punct este despre valoarea umilinței. Părinții destul de buni recunosc faptul că universul copilului nu se centrează asupra părinților săi. Acțiunile copiilor noștri nu sunt motivate în principal de o dorință de a ne mulțumi sau răni pe noi, ci de motive care au de-a face cu încercarea de a-și găsi locul în lume. Dacă suntem părinți destul de buni, nu ne vom asuma prea mult nici meritul, nici vina, pentru acțiunile copiilor noștri; doar ne vom concentra pe a înțelege și a ajuta unde e nevoie.

Notă cu privire la Bettelheim. Sunt încurajat, de către un comentariu isteț scris sub pseudonimul ”unschooling mom”, să adaug această notă despre biografia lui Bettelheim. S-a născut în Austria în 1903 și, pentru că era evreu, a fost trimis într-un lagăr după ce Germania a ocupat Austria în 1938. Când a fost eliberat, a emigrat în SUA și a devenit ulterior profesor de psihologie la University of Chicago. Reputația lui este compromisă din cel puțin două privințe: A susținut că obținuse un doctorat de la Universitatea din Viena, iar această afirmație se crede acum că ar fi falsă. Și a conceput o teorie conform căreia autismul este rezultatul unei relații reci cu mama, ceea ce s-a dovedit a fi cimplet fals. Când spun că îmi plac ideile din cartea Părintele destul de bun a lui Bettelheim, nu vreau să sugerez că sunt de acord cu toate scrierile sale sau că îi admir toate aspectele caracterului. Nu este ieșit din comun ca oamenii care au idei bune să aibă și idei proaste.

 

Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.