D. are nevoie de idei pentru o compunere cu tema “violenţa“.
O fi vorba de descrierea sau caracterizarea violenţei? De descrierea originii violenţei? Sau despre efectele, consecinţele actelor violente?
Pui de compuneri 1 – originea violenţei
Dacă vă simţiţi inspiraţi, povestiţi de ce credeţi voi că oamenii devin violenţi: ce credeţi că îi face pe cei care acum sunt calmi să îşi iasă din minţi şi să agreseze pe altcineva, fizic sau verbal.
Povestea unui copil care nu înţelege actele violente (daţi câteva exemple) şi pleacă să afle de unde vine violenţa la oameni, încercând să o convingă să nu îşi mai arate coada în viaţa lui:
– unde o caută?
– o găseşte?
– sub ce formă, cum arată?
– ce discută cu ea?
– la ce rezultat ajunge?
Personificaţi violenţa şi povestiţi cum a apărut printre oameni chiar din perspectiva sa…
– cum arată?
– de unde vine?
– ce relaţie are cu oamenii, de când şi de ce?
– cum vede ea oamenii şi cum crede că va continua să interacţioneze cu ei pe viitor?
– în ce condiţii va rămâne printre ei şi în ce condiţi ar pleca?
– ce crede ea că ar putea să o facă mai mare şi mai puternică?
– ce crede că ar distruge-o pentru totdeauna?
Pui de compunere 2 – descrierea violenţei
– Încercaţi să vă amintiţi o scenă violentă despre care aţi auzit sau la care aţi asistat, chiar şi doar la televizor, dacă aţi avut norocul să nu vedeţi o scenă violentă în realitate.
– Închipuiţi-vă că dincolo de gesturile prin care se materializa (lovituri, vorbe, lucruri aruncate…), violenţa e ca o energie în jurul celui agresiv, iar această energie se năpusteşte asupra victimei prin comportamentul agresorului.
– Descrieţi scena ca şi cum aţi avea clarvedere şi atunci când aţi văzut ce s-a întâmplat, practic aţi văzut şi energia violenţei. Descrieţi forme, culori, cum afectează energia asta tot ceea ce îi înconjoară pe protagoniştii scenei (plantele şi animalele se sperie? păsările tac? energia asta se împrăştie şi atinge şi alţi oameni care nu sunt implicaţi? cum reacţionează ei?).
– Nu în ultimul rând, scrieţi şi ce aţi simţit voi când aţi asistat la scena asta şi care sunt gândurile sau concluziile voastre legate de ea.
Pui de compuneri 3 – consecinţele violenţei
Porniţi de la oricare dintre scenariile de mai sus (copilul care caută violenţa, personificarea violenţei, violenţa ca energie…) şi scrieţi despre ce se întâmplă cu oamenii şi/ sau cu lumea dacă violenţa cotinuă să existe, ce s-ar întâmpla dacă ar creşte din ce în ce mai mult, ce s-ar întâmpla dacă ar reuşi să cuprindă toată lumea.
– puteţi scrie mai ‘raţional’, concret, că ar domni frica printre cei slabi, că ar exista din ce în ce mai multe războaie, că s-ar distruge încet încet planeta cu totul…
– puteţi scrie mai ‘vizual’, mai metaforic, că violenţa e ca o aură cenuşie în jurul celor care trec de la enervare la gesturi violente asupra semenilor, că aura asta ar cuprinde şi oameni, şi animale, şi plante, că ar ajunge să întunece cerul… etc.
Pentru oricare dintre variantele mai vizuale de mai sus, cel mai simplu e să închideţi puţin ochii şi să vă ‘rugaţi mintea’ să picteze imaginea, tabloul, pe care voi apoi doar să-l puneţi în cuvinte.
Spor la scris, şi vă mulţumesc de pe acum, pentru că sunt sigură că niciunul dintre voi nu va mai fi violent vreodată, după ce veţi fi stat puţin să vă gândiţi la consecinţe… 🙂
Cand spun violenta, spun moarte. Iar cand spun moarte, spun Auschwitz. Spun Auschwitz, iar acest cuvant imi ingheata sangele. Zaceam inconjurata de cadavre mutilate, numarand in soapta loviturile date de catre un ofiter SS. Incepuse sa ma bata, sa ma loveasca violent si sa ma calce in picioare. Incercam sa-l implor sa imi crute viata, iar el m-a ridicat de par si m-a trantit intr-o balta. Ma simteam atat de umilita, atat de pacatoasa…de ce trebuia sa fiu chinuita doar pentru ca ma nascusem Evreica ? In momentul acela am simtit cum sunt insfacata de doua maini reci, straine, si legata de un stalp. Au inceput sa ma biciuiasca. Si fiecare lovitura imi despica inima si carnea. Credeam ca mor, speram sa mor, pentru ca moartea ar fi fost eliberarea mea. M-au lasat sa zac intr-o balta de sange. Langa mine un copil intra in agonie, fiind si el pedepsit prin biciuire, iar loviturile l-au spintecat pana a murit. Ma gandeam atunci la fiul meu, Noam. Ce se intamplase cu el ? Avea doar 6 ani ? Ce se putea intampla ? Privirea mi-a cazut pe darele imense de fum ce veneau din zona crematoriului. Mi-am zis ca nu e posibil ? De ce mi-au fi incinerat fiul ? Acei oameni nu aveau suflet ? Nu, mi-am spus ca nu e posibil. Am incercat sa ma tarasc pana la baraca mea, trecand prin baltoace imense de noroi. Ploua, imi era frig, nu doream decat sa ma intorc in baraca mea, in patul acela mizer, cu scandurile neslefuite. Nu vroiam iar sa ma prinda si sa ma bata, doar pentru ca am vrut sa merg la infirmerie pentru a imi vedea sotul. Sotul meu, Moshe, fusese batut cu o cruzime groaznica, pierzandu-si cunostinta. Asta era tot ce stiam despre el. Am ajuns in jalnicul meu culcus, unde camaradele mele de suferinta incercau sa o resusciteze pe o tanara care tocmai isi dadea sufletul. Cata moarte plutea in jur ! Mirosea a moarte, a cadavre, a mizerie, dar nu ne pasa. Ne bucuram ca apucam ziua de maine. Ziua de maine insa a fost si cea mai cumplita zi din viata mea. Ma trezisem la 5 pentru ca in ziua aceia Mengele avea sa faca selectia. Acum nu imi mai pasa daca ma vor selectiona. Acum imi luam ramas bun de la Moshe prin gardul de sarma care ne despartea. El fusese condamnat la moarte. Ma mai recunostea, asa cum eram. Nu l-am putut atinge, nu i-am putut vorbi. Am soptit vag si ilogic “Mori ? ” Si mi-am pierdut pe moment constiinta. Noroc din nou cu cateva femei care m-au ajutat sa imi revin si m-au dus la baraca mea. Mai tarziu vedeam din nou fumul si ceata groasa, flacarile groaznice care ieseau din crematoriu. Acolo era Moshe. Acolo era sotul meu, pe care l-am pierdut, la fel ca si pe fiul meu. Eram atat de singura, atat de jalnica… ma obisnuisem sa fiu lovita si biciuita, ma obisnuisem sa ma infometez si sa traiesc in halul acela. Si totusi, traiam.Ajunsesem tot mai slabita, aveam nevoie de hrana si chiar ajunsesem sa fur. Lucru care din nou, presupunea bataia. Ma hotarasem sa nu mai ies din baraca decat o data pe luna, cand se facea selectia. Zilnic erau impuscati afara aproximativ 100 de oameni, fara motiv. Nu era zi in care sa nu fie arsi minim 500 de oameni. Acest cosmar nu mai avea sfarsit. Incepusem sa ma urasc pe mine insami, pentru ca eram evreica. Vroiam sa platesc eu pentru toate pacatele, pentru ca l-am pierdut pe Noam, pe Moshe, pe cei mai dragi oameni pe care i-am avut. Si vroiam sa mor si eu. Auzisem o poveste in lagar cum ca o detinuta, o evreica din Ungaria, si-a pus capat zilelor lipindu-se de gardul de sarma electrica si murind electrocutata, in cel mai groaznic mod. La infirmerie erau aduse femei, de toate varstele, care incercasera sa isi taie venele. Erau considerate bolnave psihic, drept pentru care erau trimise la gazare. Degeaba, daca mi-as fi provocat moartea, tot as fi murit dar in alte conditii. Vroiam sa se sfarseasca totul, vroiam ca Dumnezeu sa ma judece asa cum trebuia, nu sa traiesc in robia unor monstrii ce impersonal erau numiti “oamenii lui Hitler”.
Am rezistat pana in clipa in care lagarul a fost eliberat de catre rusi. Imi aduc aminte cum flacarile luminau cerul rosiatic iar noi am fost scoase din lagar si puse sa marsaluim, iar la cea mai mica abatere eram impuscate. Am reusit sa fug, impreuna cu o detinuta tiganca. Era iarna, iar noi eram desculte. Era 3 dimineata si peste 4000 de detinuti se intorceau acasa, unde nimeni nu ii mai astepta. Impropriu spus “acasa” deoarece nemtii ne-au distrus tot. Mi-am spus ca trebuie sa rezist, inca 7-8 ore, pana aveam sa ajung in Cracovia. Camarada mea a murit pe drum. Era mult prea bolnava pentru a putea merge. Si eu simteam cum picioarele mele degerate isi pierdeau controlul. In acea corvoada imensa, multi oamenii cedau si lesinau intre mormanele imense de zapada. Eu am luptat. Am luptat sa ajung pana in Cracovia. Eram intrebata: De unde veniti ? “De la Auschwitz” “Si eu, multumesc lui Dumnezeu ca am scapat”. Intr-adevar, ar fi trebuit sa ii multumesc lui Dumnezeu, dar nu am facut-o. M-a pedepsit prea tare, luandu-mi astfel tot ce aveam eu mai drag: familia. Dar eram in viata. Printre singurii din Auschwitz care au reusit sa scape cu viata, din acel iad al violentei.
@ dumitru marian si @ idei de compuneri: acesta nu este un loc pentru reclame, de aceea nu v-am publicat comentariile.
@ idei de compuneri: nu ma deranjeaza concurenta, dar ma deranjeaza plagiatul (descrierea ta de pe blog foloseste expresiile din descrierea mea). te invit sa-ti continui blogul, dar fa-o cu cuvintele tale… e pacat sa copiezi, sunt sigura ca si ideile tale sunt bune si originale daca le dai sansa sa apara, fara sa copiezi de la altii… succes!
imi pare rau dar nu te-am copiat pe tine!!!fiul meu se uita aici si am vazut comentariul lasat de Golden!!! NU MI-AM FACUT RECLAMA,AM DORIT SA O CONSILIEZ PE FATA ACEEA…
@ dumitru, scuze de neintelegere. remarca cu copiatul ii era adresata altcuiva caruia i-am respins comentariul, nu tie.
si eu cred ca fata aceea are nevoie de consiliere… iti sugerez sa o contactezi direct: daca dai click pe numele ei, vei ajunge pe blogul ei personal si o vei putea contacta direct.
scuze de neintelegere, nu mi-a fost mie confortabil sa apara aici datele de contact ale unui psiholog, sper sa ma intelegi si sa-mi ierti stangacia 🙂
numai bine!
nu-i nimic.te iert
multumesc! 🙂
poti sa faci o comp cu titlul agresiunea sexuala…????
ti s-a cerut asa ceva la scoala??? ce clasa?
clasa a-12a… la sexologie!!!
ok… dar te rog sa-mi dai un mail la puidecompuneri arond gmail punct com. vreau sa-ti dau ideile pe mail, ca daca le postez aici mi-e ca o sa se umple blogul de tot felul de dubiosi, ok?
mersi! astept mail 🙂
NU TE SUPARA PE MN!!!STEGE+MI COMENT. TE ROG DAK VREI!!
lasa nu m,ai imi fa.fac singur
bine… imi pare rau ca nu am putut sa te ajut… poate cu alta ocazie, alta tema 🙂 succes!