parents-education-fancy-chart-colors-matchedMulți părinți cu care vorbesc sau cărora le citesc părerile despre educația acasă pe net par să creadă că trebuie să fii perfect ca să poți educa acasă. ”Ca să-ți iasă”. Nu trebuie doar să fii tobă de carte în toate domeniile, ci trebuie să fii și mega-organizat, ultra-răbdător, hiper-jucăuș și nesfârșit de creativ. Nici două-trei doctorate în pedagogie n-ar strica. 🙂

Dar dacă ar fi să punem laolaltă tot ce ne închipuim noi că ar trebui să fie un părinte ”născut” pentru a face educație acasă, n-ar rezulta decât un mare imposibil. Căci părintele acesta ideal nu numai că nu există, dar e și foarte bine că nu există. Nu, nu doar pentru că ne-ar complexa teribil pe noi, cei ”obișnuiți”. 😉 Ci și pentru că niciun copil pe lume nu l-ar vrea ca părinte. Ar fi o presiune teribilă să ai ca model un adult care le știe pe toate și nu greșește niciodată.

Nu știu cum să subliniez mai tare următoarea afirmație: educați acasă sau nu, copiii nu au nevoie de părinți perfecți! Au nevoie de părinți iubitori și sinceri, care-și recunosc limitele  și greșelile (inclusiv în fața lor, a copiilor) și încearcă să le depășească și să le îndrepte. Au nevoie de părinți care îi iubesc atât și așa cum pot ei, care își petrec timpul cu ei din plăcere (atât cât au, căci calitatea primează!), care încearcă să vadă lucrurile și din punctul celălalt de vedere și care își măsoară cuvintele și faptele după efectul acestora asupra copiilor lor.

Știu că poate părea necesar să fii cât mai aproape de perfecțiune ca să te ocupi de educația propriilor copii. Doar îți dorești ce e mai bine pentru ei, nu? Dar adevărul este că, gândindu-te atât de mult la cum ar trebui să fim tu, părintele, uiți că rolul central în educație îl au cei ce învață – copiii. Ca să înțelegi mai bine care este rolul tău ca părinte care educă acasă trebuie să ieși din paradigma clasică a învățarii, cea școlară, mai ales dacă te gândești să aplici învățarea naturală (unschooling).

Am găsit un articol care mi-a plăcut mult pentru simplitatea cu care descrie și răspunde la cele mai frecvente îndoieli pe care le au părinții când aud de educație acasă: I’m not patient enough!, scris de Kate, care își educă acasă cei doi copii în stilul Reggio Emilia. Vă traduc partea cea mai interesantă:

”Cred că atât de mulți dintre noi văd învățarea dincolo de primi ani ai copilăriei, cel puțin, ca fiind stresantă, iar copiii ca având nevoie să fie constrânși să învețe.

Dar ne poți condamna? Suntem bombardați constant de producătorii de jucării și de publicitate spunându-ne că produsele lor fac învățarea distractivă. Vedem recompensele extrinseci oferite copiilor (abțibilduri, acadele, promisiunea unor jocuri) pentru a-i face să-și termine sarcinile școlare. Chiar și aici [Canberra, Australia], motto-ul școlii locale este ”Unde facem învățarea distractivă”.

Și astfel perspectiva noastră e formată: învățarea, deși esențială, nu e distractivă. Copiii nu vor vrea să învețe.

Dar învățarea este distractivă. Iar copiii VOR să învețe! Doar că nu vor să le se spună ce să învețe, când să învețe și cum să învețe. Și, sincer acum, chiar e atât de absurd?

Atunci când ne schimbăm perspectiva asupra învățării, asupra modului în care aceasta arată și se întâmplă, începem să credem că da, de fapt ne putem educa noi înșine copiii.

Îmi place mult și definiția aceasta, propusă de  Linda Wyatt: ”Unschooling nu este o metodă de instrucție, este un alt mod de a privi învățarea.” Îmi pare că încurajează schimbarea de paradigmă de care scriam mai sus. În unschooling nu există raportul clasic profesor-elev. Desigur, rolul părintelui se apropie uneori de cel al unui profesor, dar nu se confundă. Fiindcă nu ești nevoit să tragi copilul de mânecă printr-o programă dinainte impusă de autorități, ci îl urmezi tu pe căile pe care el alege să le exploreze, iar asta înseamnă că nu e nevoie să-l ”motivezi” cu evaluări periodice, note, steluțe sau concursuri. Concret, trebuie să fii atent la pasiunile lui și le susții după putere și resurse, măsurându-i progresul prin simpla observație și mereu în funcție de el însuși, nu de cum se situează în comparație cu alții.

Și ce se întâmplă când un subiect te depășește? Acest lucru e inevitabil și nu este un motiv de îngrijorare sau de renunțare la ideea de educație acasă. Iată cum răspunde o mamă care-și educă acasă cei trei copii pe blogul ei, http://eclectic-homeschool.com/:

Eu personal cred că este o greșeală să crezi că cineva are nevoie de instrucție directă de la o persoană cunoscătoare ca să învețe. Aceasta poate fi cea mai bună metodă pentru unii copii, dar suntem binecuvântați să trăim într-o lume în care cunoscătorii și-au înregistrat informațiile pentru alții. Cărțile, videoclipurile și website-urile pot furniza informațiile pe care nu le are părintele!

A educa acasă într-un domeniu care e dincolo de baza mea de cunoaștere este perfect posibil fiindcă educația acasă nu înseamnă a-i preda copilului meu ceea ce știu. Educația acasă înseamnă a-i oferi o educație, iar eu îi pot facilita învățarea copilului meu chiar dacă știu puține despre un anumit subiect.” – fragment tradus din articolul You are not qualified to teach your child!

Deducem din răspunsul ei că înțelege altceva prin educație decât simpla reproducere a unor informații primite de la o autoritate. Dacă reducem educația la reproducere, atunci într-adevăr, părintele ar trebui să fie sursa acelor informații și să evalueze memorarea lor.

Dar cred că cei care aleg educația acasă o fac tocmai pentru că nu vor o educație redusă la memorare de informații, ci o dezvoltare profundă și autentică, armonioasă și auto-ghidată. Vor să le ofere copiilor șansa să învețe din plăcere, nu din obligație; să știe să caute răspunsuri și să facă asta din curiozitate, nu din teamă sau pentru o recompensă; să-și dezvolte discernământul pentru a-și evalua sursele de informație și pentru a-și urmări ei singuri progresul; să învețe în ritmul și în stilul care li se potrivește.

Pentru toate acestea, sursa de informație propriu-zisă contează prea puțin. Poate fi un om în carne și oase sau un documentar urmat de cercetare pe internet. Ceea ce contează este ca cel ce învață să poată stabili coordonatele propriei învățari, acele cum, unde, când, cât și cu cine, care sunt în paradigma obișnuite prestabilite fără drept de apel.

Și atunci unde se situează părintele în această nouă paradigmă?

E greu să surprinzi totul într-un singur cuvânt, dar dacă ar fi musai aș alege termenul ”facilitator”. Știu că nu-i atrăgător, dar pare potrivit pentru a descrie activitatea de susținere a învățării unui copil. Și cum anume facilitezi? Identifici interesul copilului și îl ajuți să-l hrănească. Copiii se pricep de minune să ne dea de înțeles când îi interesează ceva, așa că partea asta e destul de simplă. 🙂  E răspunderea ta să îi cauți resurse și oameni care să-l ajute să afle lucrurile de care are nevoie. Îi respecți alegerile și ritmul pe care și-l asumă. Îl ajuți să caute singur și să discearnă între sursele de informație și, de ce nu, chiar și între informațiile găsite.

Unora dintre părinți li se pare mai simplu să aibă măcar un minim de programă schițat dinainte. Alții creionează unități de învățare în funcție de interesele copiilor. Unii aplică elemente de pedagogii alternative cum ar fi Montessori și Waldorf. Și alții aleg să fie simpli facilitatori, așa cum am descris mai sus, adaptându-se la nevoile de moment. Patrick Farenga, colaboratorul și continuatorul lui John Holt, surprinde perfect ceea ce încerc să vă spun: ”Definiția mea simplă este că unschooling-ul [putem spune la fel de bine homeschooling-ul] înseamnă a le acorda copiilor tăi cât de multă libertate să învețe din și despre lume poți susține în mod confortabil tu, ca părinte al lor, iar aceasta variază de la familie la familie. Unii vor fi foarte liberali, iar alții vor fi liberali doar în anumite zone, iar asta este frumusețea unschooling-ului pentru mine.

Indiferent ce tip de educație acasă alegi, e important să știi că nu există un tip mai bun decât celelalte. Există doar un tip care se potrivește mai bine unei anumite familii decât celelalte. Nu trebuie să urmezi o programă dacă simți că te-ar agasa în loc să te ajute. Și nici nu trebuie să sari direct la unschooling dacă ai nevoie de siguranța pe care ți-o oferă un stil mai evident structurat. Nu există rețete sau reguli de funcționare. E mai productiv să te gândești la educația acasă ca fiind un continuum, de la abordarea de tip ”școală acasă” la unschooling. Unde vă situați voi, ca familie, pe această linie ține de voi, de nevoile și de resursele voastre.

Avem norocul ca în România să nu fie cerințe din partea autorităților, așa cum sunt în unele state. Deci avem libertatea să alegem exclusiv conform propriilor nevoi și dorințe. Desigur, ar fi indicat să ne analizăm cât mai bine atât pe noi, cât și resursele pe care le avem la dispoziție, pentru a lua o decizie cât mai bună. Dar avantajul este că poți oricând să te răzgândești. Poți renunța la programă dacă nu-ți e utilă sau poți găsi una mai potrivită. În afară de timpul, grija și atenția ta la nevoile copiilor, nimic nu este indispensabil în educația autentică: nici programa, nici cursurile plătite, nici evaluările, nici cartea cutare. Sigur vei găsi pe internet informații destule despre stilul de educație acasă spre care tinzi ca să îți liniștești temerile și îndoielile.

Un alt rol foarte important al părintelui este cel de model de om care învață toată viața. Copiii sunt foarte atenți la cum procedăm noi ca să rezolvăm probleme și ca să aflăm răspunsuri, așa că ce lecție poate fi mai bună decât să ne așezăm la birou lângă ei și să cercetăm cunoașterea împreună? Iată ce scrie mămica de pe eclectic-homeschool.com: ”În unele domenii suntem parteneri în învățare și în altele sunt cu un pas în urma lui. Astăzi, de exemplu, fiul meu învăța despre metrul iambic și avea nevoie de ajutor. Am căutat în manualul meu de profesor, dar nu mi-a fost de ajutor. Așa că m-am așezat lângă el și am învățat împreună. Și matematica este un domeniu pe care îl abordăm împreună. Ne așezăm amândoi și încercăm să lucrăm la cele mai grele separat, apoi împreună ca să găsim o soluție.

Și în final aș menționa rolul de evaluator, fiindcă nu este unul la care eu țin prea mult, cel puțin nu în accepțiunea clasică. Eu personal cred că nu este nevoie de evaluări clasice (teste, examene) pentru a verifica dacă un copil învață. În primul rând, nefiind constrâns, un copil nu poate să nu învețe, e în genele lui. În al doilea rând, pentru că sunt multe metode mult mai puțin nocive de a vedea că există un progres: observația atentă, conversația, jurnalul, auto-analiza etc. Dar înțeleg cum evaluarea, inclusiv cea clasică, ar putea contribui la liniștea și siguranța părintelui că își îndeplinește bine misiunea. E o misiune importantă și e bine să ai confirmarea că totul merge bine.

Scriind mă tot gândeam că, oricât de bine aș argumenta și oricâte trimiteri aș da, nu voi reuși să-i conving pe cei ce nu au deloc încredere că s-ar descurca. Nimeni nu poate ști mai bine decât ei înșiși dacă educația acasă e pentru ei și familia lor. Dar sper ca ceea ce am scris să-i ajute pe cei ce mai au nevoie de un mic imbold ca să se hotărască și pe cei ce au avut curajul să-și depășească îndoielile și temerile și să facă pasul către educația acasă, de orice fel ar fi ea. Dacă faci parte din ultimele două categorii, aș vrea să-ți comunic ceva important:

Nu lăsa pe nimeni să îți spună că nu ești destul de bun sau deștept sau cultivat ca să-ți educi copiii! Ai desigur limitele tale, dar dacă simți că educația acasă te-ar împlini și pe tine ca persoană, dacă te entuziasmează ideea de a fi alături de copilul tău în această aventură a cunoașterii, dacă abia aștepți să înveți și să creezi alături de el, să-ți descoperi talentele ascunse și interesele neglijate, atunci sigur vei descoperi, clipă de clipă, că ești exact persoana de care are nevoie copilul tău!