Foarte recent mi s-a întâmplat să fiu în autobuz iar domnișoara mea să găsească acel moment potrivit pentru un tantrum. Era ora prânzului, ne grăbeam să ajungem acasă, Ioana se trezise la 5.30 dimineața și deja petrecuse câteva ore de joacă cu prietenii ei. Și după ce așteptăm vreo 10 min autobuzul, cum ne urcăm în el (spre norocul nostru era aproape gol și cu aer condiționat) i se pune pata pe un scaun care tocmai se ocupase. Aveam o multitudine de scaune pe care să ne așezăm, dar ea îl vroia pe acela. În cele câteva secunde câte au fost până să izbucnească plânsul am încercat să-i spun..ce m-am priceput mai bine (că avem scaune multe, că să stăm într-o parte sau în alta, că să o țin în brațe, că poate vrea să se joace la aparatul de taxat etc). ”Vreau să stau pe scaunul acela!” Urlete în autobuz. Bătăi din picioare. Orice încercare de a o liniști se termina cu și mai mult plâns. Și brusc m-am panicat. De ce? Pentru că am presimțit că cineva avea să ne ”dea o lecție”. După primul minut mi-am dat seama că trebuie să coborâm, căci nu avea să se oprească. ”Amenințarea” viitoarei părăsiri a autobuzului nu a făcut decât să amplifice totul. Noroc că am ajuns repede în stație și am coborât. Ce s-a întâmplat în timpul pe care l-am ”petrecut” în autobuz? Cineva ( o doamnă după voce, căci nu am ridicat privirea să văd mai bine) normal că s-a simțit ofensată de faptul că domnișoarea mea este domișoară mare, că cum își permite să bată din picior și să facă gălăgie…și apoi a mai zis ceva dar n-am reușit să aud din cauza urletelor copilului. Și nu era prima dată când se întâmplă asta în autobuz.
Odată a fost cumplit: tramvaiul plin ochi, motiv de plâns tot pentru un scaun de acolo, cea mai lungă stație din viața mea, mulți (dar mulți) oameni comentând iritați de comportamentul nostru, eu la ușă cu Ioana plângând și zbătându-se că nu vroia să coboare. Pentru că încercam să o țin să nu fugă prin tramvai și pentru că urla atât de tare, nici nu am auzit ce comentau oamenii. Poate e mai bine că nu am auzit. Dar chestia asta m-a făcut să mă simt nu numai ultima mamă de pe pământ dar și nevoia imediată de a-mi face copilul să tacă cu orice preț (asta în loc să pot să îi ofer ceea ce avea nevoie în acel moment: era obosită, supărată, avea nevoie să fiu calmă, să-i conțin frustrările și să fim lăsate în pace. Totul s-ar fi terminat într-un minut sau poate două, sau poate până la cealaltă stație). Dar nu, nu s-a întâmplat asta în niciunul din cazurile noastre. Oamenii au început să judece. Pe Ioana că este… și este… (găsiți voi epitetele), pe mine că sunt vai de capul meu, ce educație îi dau copilului etc. Oare ce s-ar întâmpla dacă oamenii nu ar mai simți dorința de a judeca, de a comenta, de a da sfaturi, de a-și da cu părerea despre ceva ce experimentează doar din exterior? De ce cred că au dreptul să se bage?
Dacă nu este o situație de urgență (copilul este într-un posibil pericol sau altcineva este în pericol din cauza copilului, când este foarte bine să intervii, chiar te rog să o faci), dacă nu ești direct implicat în situația respectivă și mai ales dacă observi că un părinte încearcă să facă ceva pentru acel copil, de ce este necesar să judeci, să dai sfaturi, să arunci cu cuvinte, de cele mai multe ori nu prea plăcute, sau să încerci tu să salvezi totul?
Experiența care m-a schimbat…și nu în bine
Acum vreun an, eram afară, pe trotuar, mai exact în fața unui supermarket. Ioana tocmai își găsise un loc ”potrivit” (și aglomerat) de a-și vărsa năduful (și nu fusesem în magazin). S-a așezat pe treptele supermarket-ului, eu eram în acel moment la un metru de ea, încercând să-mi dau seama ce anume vrea/are nevoie copilul și cum să fac să ajut. Nu mă gândeam la ceilalți din jurul nostru, care în mod sigur începuseră să ridice din sprânceană. Nici nu mă interesa dacă vreunul făcea asta. Eram afară, nu incomodam pe nimeni, nu deranjam pe nimeni. Și totuși… o doamnă (90% sunt doamne care fac asta) a intrat în vorbă cu Ioana spunându-i tot felul de lucruri, de la: vai, ești mare și plângi, ce rușine, uite, te faci urâtă când plângi, hai să-ti cumpăr ceva bun (?!?!) și pe aici am pierdut-o la vorbe. I-am spus frumos că copilul nu este singur, că sunt aici (eram la 1m de ea) și că nu am nevoie de ajutor, că este în regulă, mă descurc. Și replica: nu văd că vă descurcați prea bine, nu sunteți în stare să faceți nimic, habar nu aveți ce să faceți. Am simțit atunci că pică ceva în capul meu (și nu era un găinaț de porumbel ci o mare furie). Și am reacționat cum se putea mai rău (pentru Ioana). Am luat-o pe sus de acolo, Ioana urla și se zbătea. I-am zis doamnei doar că nu era nevoie să intervină. Doamna a continuat cu niște ”sfaturi” care m-au aruncat în cea mai groaznică stare. Am plecat de acolo ca să nu mai ”deranjam” (încă o dată nu știu nici acum cum am deranjat) și apoi furioasă, judecată, iritată, am început să țip la Ioana și să îi cer să tacă atunci pe loc pentru că nu mai puteam să o aud așa. 2 minute mai devreme eram calmă și înțelegătoare. Acum eram furioasă și îmi vărsam totul pe …cine era mai slab ca mine atunci.
Știu că am procedat îngrozitor. Știu că dacă aș fi rămas calmă, nu m-aș fi simțit amenințată în capacitatea mea de a fi părinte – puteam face ce e mai bine pentru copilul meu (sau ce credeam eu că e mai bine – până la urmă eu știam ce e mai bine și care e situația și ce nevoie avea copilul și nicicum cineva din afară). Știu că din acel moment a început să-mi fie frică de comentariile celor din jurul meu și să evit cât pot crizele de furie ale copilului atunci când suntem într-un loc public cu potențial de comentarii. Și mai știu că oriunde ai fi, chiar mergând agale pe trotuar, fără să deranjezi pe nimeni, copilul să plângă încetișor, cineva să considere că poate să-i spună: nu mai plânge că te faci urâtă… Și înainte ca tu să poți reacționa, măcar cu o privire, copilul să se întoarcă spre doamna binevoitoare și să-i spună cu cea mai mare concentrare și energie: ba nu sunt urâtă! Hâc. Că i-a zis-o….
Judecata în public
Aș vrea ca fiecare să-și vadă pur și simplu de treburile lui. Chiar dacă au sau nu au copii, chiar dacă cred că pot să facă o treabă mai bună în acel moment, chiar dacă poate sunt deranjați de ceva care nu-i afectează în mod direct (cum ar fi să dărâme niște cutii de cereale din magazin și persoana respectivă nu este responsabilul cu magazinul), aș vrea ca fiecare să-și țină părerile pentru el. Situația se poate înrăutăți. Și pentru că este atât de delicat acest subiect, chiar și atunci când poate chiar trebuie să intervii (nu poți să asiști nepăsător atunci când un adult lovește un copil pe stradă, în parc etc) trebuie să o poți face cu delicatețe, cu dragoste, cu smerenie (de ce, nu). Pentru că adultul care este în conflict cu copilul în acel moment, s-ar putea să nu primească mesajul tău cum ar trebui și să înrăutățească situația.
Cum mă simt?
Simt că sunt un părinte mult mai rău pentru copilul meu atunci când mă simt judecată, pusă la colț sau când copilul meu este ”tras de urechi” pentru comportamentul lui. Eu sunt adultul responsabil din relația cu copilul meu. Este datoria mea să mă ocup de el.
Da, mă comport mult mai rău în relația cu copilul meu atunci când persoane care nu au nicio legătură cu noi (și care nici nu ar trebui să aibă, nu sunt afectați în niciun fel) își dau ochii peste cap, râd sau îmi aruncă cuvinte care nu-și au locul acolo.
Simți că trebuie să faci educație pentru un alt copil?
Chiar dacă ai sau nu copil, dacă este mare sau mic, dacă ai experiență cu copiii sau dacă ești cel mai deștept de pe fața Pământului – nu te băga în relația unei mame (sau tată) cu copilul său (încă o dată, nu vorbesc despre situațile de urgență – bătaia este una dintre ele). Nu știi care este de fapt povestea. Nu știi ce s-a întâmplat. Nu știi ce probleme are părintele sau chiar copilul. Nu știi nimic. Nu îți da cu părerea despre ceva ce nu știi!
Dacă vezi o mamă care este într-o situație grea, cel mult ai putea să îi zâmbești sau să-i spui că va fi în regulă, că înțelegi prin ce trece. Sau mai bine nu spune nimic. Este doar responsabilitatea mamei să aibă grijă de copil atunci și a nimănui altcuiva.
Ce să faci?
Do your best. Ca părinte (și ca om în general) nu ar trebui să te afecteze ce zice altcineva despre tine. Nu ar trebui nici măcar să vezi privirile urâte, gândurile rele sau judecata care se varsă asupra ta, a copilului sau a întregii familii… Da, e greu. Pentru asta probabil că trebuie să lucrezi înainte cu tine. Dar de cele mai multe ori copilul te învață cum să treci peste toate aceste situații, pentru că te pune efectiv în aceste situații. Așa că învățați împreună. Să fii un părinte conștient cere timp, cere răbdare și cere prezență, pace cu tine și susținere din partea celor din jurul tău.
Voi ați avut astfel de experiențe? Ați acționat cu calm și în mod benefic copilului sau v-ați schimbat comportamentul din cauza ”celor binevoitori”?
Sigur ca un copil se poate aparent calma cand cineva din exterior intervine si asta pentru ca e ceva nou pentru el si e curios!
Si eu am un copil cu care nu stau aproape niciodata pe scaun la un restaurant pentru ca este plina de energie, si care isi exprima frustrarea sau oboseala de multe ori in public! Eu ma opresc langa ea, calma o las sa planga ii spun ca nu inteleg in felul asta, si eventual se calmeaza vine, ma ia de mana si mergem linistite. Am avut persoane care s-au oprit, si I-au captat atentia, eu le-am zambit si atunci ea a reactionat si s-a calmat! Nu ma afecteaza deloc cei din jur, cine imi da sfaturi
Eram in avion cu copilul, si pe scaunul din spatele nostru era o mamica cu copilul ei care plangea plans de fie este peste limita fie il doare ceva! Dupa jumatate de ora , mamica respectiva era foarte stresata, si nu mai stia ce sa faca, am mers la ea si i -am spus ca si eu calatoresc cu bebe si am nurofen de bebe poate are nevoie pentru vreo durere ( m-am gandit la urechi) pentru ca stiu ca daca bebe e putin racit are dureri mari de urechi la schimbare de presiune
Bravo, minunat.
Se pare ca nu ai inteles nimic din istorisirea de mai sus
Comportamentul copilului este doar efectul a ceva ce-l deranjeaza interior. Din observatiile mele, exceptand situatiile in care este vorba efectiv de rasfat in sensul negativ al cuvantului, copiii asa-zis ‘pre energici’ sunt expusi in mod frecvent unor stimuli mult prea puternici pentru sistemul lor nervos sensibil. Aici ma refer in mod deosebit la desene animate moderne de orice fel. Mult zgomot, multe lumini, multe personaje care se succed intr-o viteza ametitoare. Cele cu monstri sunt o adevarat crima la adresa entitatii aflata in formare numita ‘copil’. In plus, ca factori agravanti sunt si lipsa somnului de la amiaza sau culcatul seara-tarziu, precum si lipsa unor momente in care copilul sa stea intr-un cadru linistit si luminos doar el cu propriul sau sufletel. Asa ca, tot mama este cea care trebuie sa afle aceste lucruri si sa reuseasca sa creeze acel comfort fizic, psihic si emotional care-l vor ajuta pe copil sa creasca frumos. De asemenea, muzica populara si cea clasica sunt niste aliati de nadejde pentru parinti. Si, de asemenea, e bine sa incercam sa nu-i mai judecam pe cei din jur fiindca, de cele mai multe ori, si ei se simt depasiti de situatie si e bine sa avem intelegere unii fata de ceilalti. Asta doar daca se poate, evident. Va doresc crestere mare si armonioasa 🙂
Anca, este adevarat ce spui tu dar…iarta-ma nu vad legatura cu ce spuneam mai sus, in articol 🙂 Multam oricum ca ai trecut pe aici pe la noi…
Eu nu permit nici macar mamei mele sa imi dea sfaturi gratuite, i-am spus clar ca daca vrea sa fie alaturi de mine, sa ma sfatuiasca atunci cand ii cer sfatul, dar daca nu i-l cer ar trebui sa se abtina. Sa ma ierte Dumnezeu am o mama care ma iubeste si pe mine si pe fiica-mea nespus de mult dar cateodata drumul spre iad este pavat cu bune intentii. De asemenea soacra-mea si sotul sunt belgieni, inchipuie-ti ca au alte conceptii mult mai liberale de cum ar trebui sa cresti un copil si cateodata gasesc ca eu sunt o mama prea rigida. Dar stii ceva, eu zic ca ei si fac ca mine, pentru ca institutia celor 7 ani de acasa ar trebui totusi sa fie implementata dupa parerea mea, cu mici adaptatiuni la situatia fiecarui copil si mamica. ( de asemenea nu cred in bataie )
Pe scurt, atata timp cat eu si copilul meu nu afectam negativ pe nimeni, prea putin imi pasa ce cred altii despre felul cum imi educ eu copilul. Chiar imi place sa cred ca eu si Ariana avem o legatura speciala pe care nimieni in afara de noi doua nu o poate intelege (poate mama) si cateodata suntem noi doua cruciate impotriva restului lumii. 🙂
Sper ca te-a ajutat sa vezi ca nu esti singura care considera ca lumea ar trebui sa-si mai tina gura, dar de in Romania fiecare are o parere “foarte importanta” care e MUSAI sa fie impartasita indiferent de consecinte.
Nu putem schimba societatea si cel mai bine este sa nu ne pese daca alti oameni necunoscuti se afla in treaba pe strada. Nu gandim cu totii la fel . Suntem foarte diferiti. De multe ori anumiti oameni care incearca sa ne ajute o fac probabil din bunavointa , insa de cele mai multe ori o fac pentru ca pur si simplu nu isi pot tine gura si le place sa se afle in treaba . Daca simti cu un om necunoscut iti zice niste vorbe tie, sau copilului si vrea sa va ajute , atunci nu e frumos sa te apuci sa te iei de omul respectiv, insa daca simti ca acea persoana iti da anumite replici din rautate, cel mai bine e sa te faci ca nu auzi. Daca apuci sa te certi cu un necunoscut pentru ca nu iti plac vorbele lui asta inseamna slabiciune si in final o lectie nu tocmai buna pe care I-o dai copilului tau. Chiar daca nu ne iese din prima si ne mai enervam si mai dam replici ,cu timpul ne putem antrena rabdarea de a nu lua in seama comentariile negative.Doamna care zice sa nu mai planga copilul ca se face urat poat ca asa a fost si dansa invatata de mama ei , de bunica ei si astea sunt conceptiile ei bine inradacinate din generatie in generatie si nu ii putem schimba noi dintr-odata parerea dansei;in schimb ne putem schimba pe noi insine si putem deveni pe zi ce trece o mamica mai rabdatoare si increzatoare care sa nu mai puna la suflet toate comentariile. Comentarii negative vor exista mereu. Gura lumii nu o ingropa nimeni. Depinde numai si numai de noi si asta trebuie sa si repetam in momentele acelea cand simtim ca nu mai putem indura replicile ….depinde numai de noi…depinde numai de noi..depinde numai de noi.