Oricât de mult mi-ar plăcea să fac liste și listuțe, să-mi scriu dimineața to do-ul pe ziua respectivă sau să creez un anumit program sau ordine în viață/casă/activitate etc, sfârșesc cam tot timpul într-o frumoasă “spontaneitate” (ca să nu-i zic dezorganizare). Sunt și nu sunt organizată. Mă țin și nu mă țin de lucrurile pe care îmi propun să le fac. M-am obișnuit cu mine așa. Poate că sunt în căutarea unui echilibru, balanța din ascendentul meu nu mă va lăsa să cad în vreo extremă prea periculoasă. Este bine (poate) că în jurul meu nu am prea multe persoane super organizate, așa că nu mă trage nimeni prea mult de mânecă.
În ceea ce privește programul copilului, mi-am dat seama după primele săptămâni de viață (când încercam în prostia mea să notez fiecare alăptare, fiecare somn, cu minute precise) că nu prea am șanse. Am mai continuat treaba asta un timp, încercând să-mi dau seama ce program își face copilul meu dar și acum, după 4 ani, încă mă surprinde prin spontaneitatea zilelor ei, prin firea ei impredictibilă și prin faptul că mai mereu simt că pierd controlul când sunt cu ea.
E cumplit sentimentul acesta. Simt că mă sufocă. Dar știu că îmi face bine. Și mai știu că sunt puțin masochistă în privința asta. Îmi face bine dar îmi face rău și totuși eu continui să mă țin de el (de control – sau de pierderea lui).
De mai bine de o săptămână suntem într-un fel de vacanță. Ea mai mult, eu mai puțin. Suntem tot pe acasă, încercând să ne reconectăm, să ne reapropiem, să ne armonizăm dorințele sau să ne scoatem ochii cu nevoile noastre, să ne luptăm pentru putere, să ne certăm și să ne împăcăm, să ne iubim în fiecare seară mai mult și să plângem că am fost proaste și ne-am certat. Da: eu am 32 de ani, ea 4. Poate credeți că nu putem fi pe picior de egalitate… Egalitatea asta nu prea e egală ea asa…
Și pentru că este vacanță (de grădiniță) și pentru că domnișoara noastră chiar nu este genul de copil care să stea în admirație și meditație cu ochii în tavan (probabil că nu există așa ceva, doar îmi imaginez), m-am gândit că este nevoie să o ajut, să o susțin, să-și umple timpul constructiv, amuzant și … sănătos.
Îmi zic în sinea mea: acum e momentul să fac homeschooling. Ce pot să spun este că este un total unschooling. Diferențele dintre cele două tipuri de “școală acasă” le prezintă Andreea mult prea bine. De ce a ieșit unschooling? De ce după 12 zile de stat nas în nas și păr în păr cu domnișoara am zis să mă dau și eu mare că fac homeschooling?
Eu nu cred că fac nimic de fapt. La fel ca și mersul sau ne-mersul la grădiniță, statul sau ne-statul acasă are partea lui de “distracție”. Nu știu dacă acopăr toată gama de lucruri interesante pe care le făcea la grădiniță, dar în mod sigur acopăr partea de stat pe afară, de lenevit sau de iubit. Mă gândesc că asta compensează.
Când am realizat pentru prima dată că e foarte faină treaba cu homeschooling-ul dar că nu-i de mine (cu rușine recunosc că așa am gândit și cred că mai gândesc puțin) și când m-am gândit că acum am o veritabilă șansă să testez treaba asta, având în vedere că Ioana nu este la școală, este vară, pare să fie vacanță etc, mi-am făcut un super plan. Ziceam mai sus că îmi place să desenez planuri, să programez activități (dar nu neapărat să mă țin de ele). Așa că am făcut un plan măreț. Iacătă-l:
– trezirea, dimineața devreme (pe la vreo 6.30 a.m). îmi beau “elixirul” (o combinație minune de niște plăntuțe care mă energizează și mă ajută pe mine în fiecare zi) apoi trag o fugă cu bicicleta (vreo 30 – 45 de minute) pe afară (răcoare, liniște, fără claxoane, mașini sau oameni pe trotuare);
– după binemeritata înviorare de dimineață și după un duș relaxant, îmi beau smoothie-ul de mic dejun și hopa… se trezește și domnișoara mea. e fericită și energică, dar și eu la fel;
– după micul ei dejun ieșim din casă. nu mai târziu de ora 9.00 a.m. unde? în parc, cu bicicleta, la cumpărături, la piață, la o ceainărie, la o întâlnire de pitici, la un film, la un muzeu. pe drum luăm o gustărică de fructe și nuci și la ora 12.30 suntem acasă să pregătim prânzul. dacă ieșeam mai târziu la joacă, puteam să ne ocupăm timpul cu tot felul de activități distractive și educative pe acasă: pictat, modelat, desenat, cusut etc.
– pe la ora 13.00 mâncăm cu poftă minunatul prânz pregătit împreună (meniul l-am stabilit pe toată săptămâna – știm ce gătim joi, spre exemplu; toată lumea își dă acordul și nu vor fi plângeri);
– după prânz ne relaxăm – mai exact: citim și dormim. și eu (poate) dar Ioana S-I-G-U-R. dacă totuși refuză să doarmă (mă pregătisem și pentru această posibilitate), ne uităm împreună la un desen animat. nu mai mult de unul pe săptămână și musai împreună (sau poate eu mai lucram ceva în timp ce ea se relaxa și delecta cu filmul preferat din ziua aceea);
– după ce ne odihnim bine, ieșim la joacă, întâlniri, înot etc (în funcție de zi și de oportunități);
– în fiecare zi găsisem de făcut activități diferite, pentru diversitate și evitarea plictiselii (lunea – desenam, coloram, lipeam; marțea – modelam; miercurea -pictam și mergeam la înot, joia – diverse activități gospodărești  – curățenie sau găteam ceva: o plăcintă, o înghețată, poate chiar și pâine; vinerea… nu mai știu ce-am zis că facem)
– bineînțeles, că nu mă lăsasem deoparte pe mine – aveam rezervate ora de yoga, de bicicletă, de ieșit cu fetele la cină sau un pahar de vin; pfff… ce tare eram. în timpul acesta Ioana se bucura de activități minunate alături de domnul tată sau doamna bunică.
Un program foarte frumos, destul de flexibil. L-am conceput cu toată disponibilitatea și … de ce nu, naivitatea mea de mamă.
Ce-a ieșit?
– trezirea la 6.00 a.m sau la 7.00 sau la 9.00 (s-a întâmplat într-o zi frumoasă de vară – doar una). domnișoara dă trezirea în casă, eu nu am fost în stare să fac ochi înaintea ei;
– mă preling din pat când mă strigă deja a 5-a oară că e pe veceu și are nevoie de ajutor…
– apoi începe distracția – înainte de apă, mic dejun sau orice altceva, Ioana desenează… eu, cu ochii cam cârpiți de somn îmi fac un espresso (e mai simplu decât elixirul meu prețios, la care revin pe după-amiază, când simt că mă lasă bateriile);
– cât timp ea desenează sau își manâncă unul dintre cele 3 feluri de mic-dejun pe care le mănâncă de obicei (în funcție de starea ei din acea zi), eu trag cam o oră de lucru. deh, e dimineață, am spor… dacă aș avea și mai mult timp ce bine ar fi;
– apoi începe plictiseala. eu nu am terminat de lucrat la calculator (de parcă s-ar termina vreodată) iar ea se miorlăie și se mâțâie că vrea una, că vrea alta, că vrea să se joace, că vrea să se vadă cu vreo prietenă, că vrea la ceainărie, că vrea la mare etc. eu încep să mă frustrez și să-mi pierd răbdarea, jonglând cu dorința mea de a lucra (sau de a citi sau de a bea cafeaua etc) și cu nevoia ei de joacă, de reconectare (căci da, realizez că în acele momente suntem rupte una de cealaltă, total deconectate, total nemulțumite și nefericite, ca să zic așa).
– după niște schimburi de replici (mai mult sau mai puțin fericite), ne îmbrăcăm și plecăm undeva. unde? de obicei mă hotărăsc chiar când să ieșim pe ușă. ea confirmă (sau nu) propunerea mea. și plecăm câteva ore: în parc, la cumpărături etc.
– ne întoarcem la prânz, flămânde. câteodată avem mâncarea pregătită, câteodată facem ceva rapid (paste integrale cu legume, orez cu legume, supă cremă de ceva etc). opțiunile domnișoarei sunt foarte înguste, așa că nu prea stau să inventez cine știe ce minunății în bucătărie, că n-am cu cine … nici nu vrea să facem împreună (decât dacă e vorba de cocă – adică dacă facem plăcintă și aia numai cu mere), nici să mâncăm. poate să fie de acord cu propunerea de meniu dar să se răzgândească fix când am pus în farfurie și să-mi ceară eventual, ouă fierte de prepeliță. great! mă simt cu adevărat o mamă bună în acele momente (not);
– vine ora somnului de prânz. eu sunt leșinată, de abia mă mai mișc și mai vorbesc. ea se reenergizează, sare, desenează, scotocește printre jucării, vrea una sau nu vrea alta. orice, numai somn nu. dacă ne-am făcut program de după-amiază, insist pentru somn (așa vreo 45 de minute, până adorm eu). dacă nu ne zorește vreo întâlnire mai târzie, nu mai insist. o las în pace. ne liniștim puțin (cu somn sau fără). mai ieșim pe afară (în funcție de ce am făcut mai devreme – dacă a dormit sau nu). pentru că nu am nicio certitudine, de obicei nu fac niciun program complicat după-amiaza. apoi urmează cina (cam la fel ca și celelalte mese) și culcarea (dacă nu a dormit la prânz, la ora 19.30 sforăie).
– and then.. what? eu pe unde mai rămân? mai am putere să gândesc, să scriu, să lucrez (ce să mai zic să calc o rufă sau să pregătesc o gustare faină pentru cina noastră)?
Așa haos e la toată lumea? Oare chiar nu mă pot aduna să fiu adultul responsabil, armonios, coerent și stabil de care are nevoie copilul meu? Eu cred că are nevoie de asta. Mă simt complet deconectată și parcă…sufocată. E drept că mă sufocă parcă și orașul acesta. E și mai drept că aș putea alege să plec din orașul acesta doar că asta nu e chiar o certitudine pentru viitorul apropiat. Visez la libertate, la iarbă multă, la aer curat, la a nu face nimic și totuși a exista în pace. Se poate oare?
P.S.1 Dacă vreți să vedeți un program organizat, de mamă a doi copii, și mai organizată, puteți arunca un ochi și în Căsuța fericită. Eu n-aș fi în stare nici să îmi notez cu atâta precizie ce-am făcut într-o zi (nu mai zic că am început să scriu nebunia asta de vreo câteva zile și abia acum o închei).
P.S.2 Totuși, în fiecare zi se întâmplă câte ceva interesant. Este scurt, intens și se face cu bucurie. Mă mai mângâi cu gândul asta…
Ieșim la terasă și desenăm

 
Facem colaje

 
Tăiem legume pentru paste

 
Mergem cu bicicleta

 
 
Hai, spuneți-mi: voi cum vă organizați ? ….