Scriam acum 2 saptamani despre a fi doar mama si atat. Comentariile facute de voi, mamele, mi-au dat material de simtit si reflectat. Si de uitat iar adanc in mine, la ce se misca in mine insami atunci cand ma asez cuminte in realitatea de a fi doar mama, si atat.
Cea care incepe sa tipe cel mai galagios este acea parte din mine, care vrea sa fie CINEVA. E nevoia de a avea o pozitie sociala recunoscuta si apreciata, de a avea un statut, de a ma simti apreciata, validata, admirata si aplaudata de altii. Chiar si aici, in micul paradis unde traiesc, mame, tati si persoane diverse din jur indeamna si se autoindeamna la a face mai mult, a fi mai mult, a demonstra mai mult… pana cand nevoile imediat exprimate si comunicate de copiii din dotare trag din nou semnalul de alarma: am nevoie de tine, fii aici, cu mine, prezenta, mama!
Slujba de mama pe bune ca nu e deloc stralucitoare: cam avem un pic de burtica, sanii deveniti elastic de la alaptat, haine patate de noroi/mancare/vopseluri de pictat/muci/etcetera, timp de cosmetica mai deloc, parul prins pe repede inainte cu ceva, acolo, ca sa stea, interactiunea cu ceilalti intrerupta la fiecare 3 minute de cate o cerere de glas subtirel, apoi definitiv oprita de o cazatura cu bicicleta, soldata cu au, ma doare si un rau de lacrimi, ceea ce solicita luat in brate, pupat, mangaiat, cantat cu mana pe locul dureros, ca sa treaca, spalat muci, lacrimi si noroi, alaptat ca se cere si mami, mi-e foame, vreau ceva de papica, vreau si eu sa vad cum faci papica, acuma stai cu mine sa mananc… si uite asa am uitat si despre ce vorbeam si cu cine si raman la a fi doar mama si atat.
Da, nevoia de a fi si eu cineva e aia care tipa cel mai tare.
Si pe urma vin in vizita niste oameni, care observa asa, tacuti, interactiunea mea cu copilul si se trezesc ca incep sa vorbeasca si sa imi spuna ca sunt un model de urmat pentru ei despre ce inseamna a fi mama dedicata si ca copchilul e o minunatie de fericit si sociabil si sigur pe el si adorabil si ca daca ar fi mamele toate asa dedicate alta ar fi treaba in lumea asta si ca eu cum fac sa… si cum fac sa… si in situatia X eu cum am sau as fi procedat… si in momentele astea imi dau seama ca uite, hmm, poate sunt deja cineva si numai eu nu reusesc sa vad asta la mine insami?
Pentru ca, vedeti voi, nevoia asta de a fi CINEVA ascunde de fapt o buba pe care o avem cu totii: lipsa de auto-stima. Lipsa de iubire de sine. Lipsa de auto-apreciere. Lipsa de conectare cu adevaratul cantec al inimii noastre.
Credeti sincer ca exista vreo INIMA de mama pe lumea asta care isi indemne posesoarea sa nu isi alapteze copilul, sa il lase sa doarma singur de la zero luni, sa il lase acasa in grija altcuiva, sa il trimita la gradinita de la 1 an, sa nu ii raspunda la plansete si la nevoile de a fi ascultat, vazut, alintat, alinat, ajutat, alaptat… credeti ca exista vreo inima de mama pe lumea asta care ar putea vorbi altceva decat limbajul IUBIRII?
Credeti sincer ca exista vreo INIMA de mama pe lumea asta care sa ii spuna posesoarei ei «du-te, amazoana mea, baga sedinte, rapoarte si intalniri cu clientii, de dimineata pana seara, si lasa ca mama pentru copil e altcineva, va reglati voi cand o mai creste odrasla si o intelege ce treaba importanta ai tu de facut pe planeta asta, acuma vezi-ti de serviciu, termina cu dulcegariile si statul acasa degeaba»… credeti ca exista vreo inima de mama pe lumea asta care sa puna nevoile si indemnurile societatii inaintea nevoilor si indemnurilor iubirii?
Insa pentru ca noi insine ne tratam cu refuz cand vine vorba de a ne auto-iubi, aprecia, respecta, si suntem primele care sa ne biciuim, sa ne privim critic si sa ne spunem in ureche ca nu meritam nici mai mult, nici mai bun, ajungem sa cautam tot timpul iubirea, respectul si aprecierea altora: a celor de langa noi si, mai dureros, a societatii. A unei societati, din pacate, atat de deconectata de adevar, de iubire, de natural, incat a ajuns sa considere normal ceea ce este, de fapt, complet bolnav. A unei societati care ne spune ca, daca vrem sa existam, trebuie sa jucam dupa regulile ei.
A incuraja o mama sa nu alapteze. Sa isi lase bebelusul sa doarma singur. A incuraja o mama sa plece cat mai curand de langa copilul ei, pentru a obtine un loc, pentru a «merita» sa fie in societate, pentru a castiga bani ca se a se intretina, este profund bolnav. Este o paradigma pe care o tot repetam de niste sute de ani, creand monstri.
In timp ce a fi parinti din inima pentru copiii nostri, a le dedica lor si noua insine tot timpul, atentia, iubirea si prezenta noastra, a crede in noi si in cantecul inimii noastre, care este mereu, invariabil conectat cu perfecta armonie a Divinitatii inseamna a schimba paradigma. Inseamna a ne reintoarce la adevarul din noi insine. Inseamna a vindeca societatea. Inseamna a ne vindeca pe noi. Inseamna a crea, in loc de monstri, copii fericiti si iubitori, care vor sti natural, din cantecele inimilor lor, ce inseamna a trai in armonie cu ceilalti, cu natura, cu ei insisi, cu tot Universul.
Articolul asta lung de azi vrea sa zica de fapt un singur lucru: mamelor care sunteti doar mame, si mamelor de la birou si de la fabrica si din piata, mamelor de pe oriunde ati fi si in orice fel va simtiti ca sunteti CINEVA in viata asta… intrebati-va INIMA care este cantecul inimii voastre. Unde va mana cantecul asta si cum? Ce va spune despre voi si copiii vostri? Ce gasiti acolo, in inimile voastre? Poate nu o sa auziti cantecul imediat. De fapt, dureaza un pic pana sa ne acordam urechile la soapta inimii. Insa simpla intentie de a va conecta cu inima e capabila sa mute muntii. Simpla intentie de a vrea sa auziti cantecul inimii voastre declanseaza schimbarea paradigmei.
Cresteti-va copiii din bucuria inimii. Indiferent sub ce forma se exprima bucuria asta, pentru fiecare.
Din inima de mama, cu dragoste…
Foto credit mikaphoto.ro
super articol! si de aceea exista si trebuie sa existe si mamele, pt copiii nostri! :))
De acord cu tine, Laura. Dar pana cand? Pana la ce varsta crezi ca ar trebui sa stam acasa cu copiii astfel incat prezenta noastra sa le fie benefica si un exemplu pozitiv?
Dupa ce iti cresc copiii si pana ajungi sa iti cresti nepotii intervine o pauza semnificativa in care ajungi sa te intrebi – eu ce fac acum?…
Am stat acasa cu copiii mai bine de 5 ani si as mai sta inca pe atat – dar dupa acesti alti 5 ani, ce imi mai ramane de facut? Ce societate va accepta o mama de profesie sa se reintoarca la calificarea ei de baza dupa 10-15 ani de pauza si “stat degeaba”?…
Da, am crescut copii buni, copii frumosi, veseli (macar unul din ei)… dar cum sa-i spun fiicei mele “invata, alege-ti o profesie, munceste” cand ea deja se si viseaza mama, ca mine?… Frumos, intr-adevar – dar oricata nevoie ar avea societatea noastra de mame… nu va fi niciodata de ajuns. Nici pentru noi insene macar – orgoliul urla in noi toate sa fim mai mult, tot mai mult, pentru a fi apreciate…
Mame care sa iti spuna sa te opresti din alaptat, sa te intorci la serviciu la 1 an, sa iti iei bona cum a facut si ea sau sa-ti tii copilul in alta camera (de preferat in casa bunicilor, daca se poate) sunt peste tot. Si nu e vorba ca nu au inima sau nu isi iubesc copiii la fel de mult ca si noi sau ca nu au ureche muzicala :)… pur si simplu asa au crescut si ele si le-a fost bine.
Este obositoare concurenta cu ele, imi propun sa ma depasesc doar pe mine insami si ma intorc la job… part time.
Vor fi cateva ore in care imi voi dori sa fiu doar acasa, de fapt – dar ma voi stradui sa echilibrez balanta si sa petrec tot atat de mult timp si cu copiii mei, cat pierd la serviciu.
Cauta un echilibru intre viata de mama si viata ta, personala… Vorbesti atat de frumos despre iubire, despre adevar, despre a fi mama… adevarul pe care l-am aflat eu este ca dependenta noastra de copii (nu a lor de noi!) poate sa dauneze iubirii din familiile noastre. E impotriva firii si a cantecului sufletului meu dar sa-mi vad de viata mea in continuare nu inseamna sa intorc spatele copiilor mei, ci sa le arat cum sa isi traiasca si ei propria viata… Din inima de mama, cu drag si dragoste…
Ina, poate ca intrebarea, din start, ar trebui sa fie alta. In loc de “pana cand sa stam acasa cu copiii” sa ne intrebam “pana cand sa ne ascultam cantecul inimii?” Si raspunsul este, cred, evident: pana pentru totdeauna. Pentru ca, vezi tu, inimile noastre nu ne duc NICIODATA intr-o directie gresita. Te-ai gandit ca poate, din experienta ta de mama dedicata, a crescut in tine o alta Ina, care nu are nevoie sa se intoarca la calificarea ei de baza, oricare ar fi aia (daca nu iti aduce bucurie, inseamna ca nu e aia care trebuie. iar daca iti aduce bucurie, inseamna ca esti pe drumul cel bun!), ci ar putea sa isi gaseasca o alta calificare, rezultata din tot ce ai invatat in anii astia de mamit exclusiv? Ce iti spune inima ta acum, in clipa asta, cand copiii sunt destul de mari ca sa nu mai aiba nevoie de tine tot timpul? Care e bucuria inimii tale? Unde te indeamna ea sa te indrepti?
Nu, nu ii spune fetei tale munceste, gaseste-ti o profesie… ci spune-i doar “urmeaza ceea ce te face pe tine fericita, in inimioara ta, orice ar fi asta!” Inima nu ne lasa balta. Drumul inimii nu ne lasa nici fara bani, nici respinsi de nimeni, pentru ca inima e acordata cu Divinitatea si Divinitatea inseamna iubire, abundenta, acceptare, impreuna – din toate punctele de vedere.
Orgoliul, da… i se mai spune si ego si e exact acel aspect din noi care ne deconecteaza de cantecul inimii. E frica, indoiala, lipsa de iubire de sine. Si orgoliul poate fi vindecat, eliberat numai
din puterea si cantecul inimii…
Cel mai fain articol scris de tine, Laura! Multumesc.
Frumos de tot!Asa este, ai dreptate in totalitate, bebe meu are 5 luni si de 5 luni viata mea , diminetile mele, noptile mele, zilele mele sunt altele:))) imi place sa fiu mamica si voi mamici stiti ca nu e deloc usor….am fost o femeie care si a vazut in modul cel mai serios de profesia ei, mereu pe drumuri, mereu sa mi multumesc clientii, in timpul sarcinii am spus…voi sta acasa 3 luni si ma intorc..dar cand mi am vazut puiul, nevoia lui de a ma avea aproape, nevoia mea de a l simti mereu si fiinta mea care urla dupa mirosul si fiinta fiului meu atunci cand m indraznit sa ies dinc asa maxim 0 0ra pentru a i cumpara o hainuta sau o jucarie..am zis STOP!!! stop profesie, stop telefoane, stop…..cel putin 1 an , stop
! acum sunt mamica lui, acum ma dedic lui si mie…si toata energia mea si stiinta mea e canalizata spre el..si am un bebe vesel, socibil, care plange maxim 5 min pe zi, atunci cand nu i dau repede repede papi:))) un bebe ce -mi manghie noptile si ma loveste cu piciorusele si ma pupa ..pt ca doarme cu noi…da cu noi, cu mine…eu care ziceam…bebe la el in camera de mic…nu, bebe la mine in pat de mic, bebe e la mine in brate permanent, oriunde merg…si e minunat…e ceea ce mi a lipsit, e ceea ce ma ace sa ma regasesc, m a calmat, m a oprit si mi a aratat ce e important….si sunt o mamica calma, vesela, mandra de puiul ei care evolueaza extraordinar de binept varsta lui., mandra ca lumea imi plange de mila ca sunt casnica dar cand imi cunsoc bebele nu se mai dezlipesc de el si sunt socati ca puiul meu nu plange, ca puiul meu merge la oricine in brate, ca puiul meu rade oricui si ma intreaba …ce i faci??? nimic….ii dau timpul, energia, dragostea mea…si suntem cei mai buni prieteni!
@Dana,
Te declari o mama grozava, dar esti o mama SNOABA, atat. Numai pentru ca bebele tau nu plange nu inseamna automat ca esti mai grozava, mai implicata si mai ocupata de copilul tau ca alte mame ale caror bebelusi plang. Plansul tine 90% de copil, de felul lui, nu de calitatile tale de mama, asa ca GET OVER YOURSELF.