Dar primul eşec important a fost în clasa a patra, când am luat un 4 la franceză. Profesoara mă scosese în faţa clasei, ca să scriu la tablă conjugarea verbului a fi, iar eu uitasem că avusesem şi asta de învăţat. Colegii din primele bănci au început să sufle, dar eu nu mai auzeam nimic. Eram în stare de şoc. Eram în faţa clasei şi nu ştiam nimic. Profesoara mi-a dat 4.
Am plâns tot restul orei, apoi şi în pauză, cu toţi copiii adunaţi în jurul meu ca la circ. Cu siguranţă i-am impresionat pe toţi cu hohotele mele de plâns, pentru că profesoara, după ce a văzut că nu mă poate linişti, a dat telefon acasă şi i-a rugat pe părinţii mei să nu mă bată, pentru că sunt elevă foarte bună. Doar o dată am uitat că aveam de învăţat pe de rost conjugarea verbelor a avea şi a fi. Ai mei au fost şi ei şocaţi de reacţia mea şi de telefonul profesoarei.
Îmi amintesc până şi banca în care stăteam, şi faptul că la sfârşitul crizei de plâns mi-am ridicat capul de pe bancă şi, epuizată de atâta plâns, i-am privit cu ochi tulburi pe colegii mei. Ei mă priveau cu înfigurare. I-am întrebat şoptit: „Are cineva ceva de mâncare?”….
A fost prima mea întâlnire traumatizantă cu eşecul, cu care am avut o relaţie de ură mulţi ani, până când într-o întâlnire cu Mihai Stănescu, acum vreo 4-5 ani, mi-am schimbat perspectiva asupra eşecului, când mi-a desenat o schemă (ca cea de mai jos) şi mi-a spus: „Asta este curba dezvoltării tale personale, ce crezi că sunt plusurile astea?

Evident că nu am ştiut.
„Greşelile din care ai învăţat”, mi-a răspuns. Oamenii cresc învăţând din greşeli, nu din succese”. De atunci relaţia mea cu eşecurile s-a îmblânzit semnificativ.

Ce fel de părinte stă în spatele unui copil căruia îi e frică să greşească?

Arăt deseori schema asta părinţilor care îşi judecă copiii când greşesc sau când vin acasă cu un „bine” în loc de „foarte bine”. Celor care îşi pedepsesc copiii pentru greşelile lor. Părinţilor acelor copii care plâng când greşesc. Copiii se nasc „normali”, fără a judeca viaţa în bine sau rău. Dualitatea şi pretenţiile la perfecţiune le învaţă privindu-şi părinţii care se judecă pe ei înşişi atunci când greşesc. De cele mai multe ori în spatele unui copil temător să greşească stă un părinte perfecţionist.
Paradoxul este că sursa dezvoltării se află chiar în mijlocul terenului incert al noului, al necunoscutului, al experienţelor noi, neexplorate până atunci, al greşelilor. Câtă vreme ne ţinem departe de nou şi de probabilitatea ridicată de a greşi, ne ţinem departe de însăşi posibilitatea de a creşte personal şi profesional. Expunerea la noi experienţe este singura modalitate prin care putem să ne extindem orizonturile, să optimizăm felul în care vedem lumea şi să ne maturizăm.
Ce greşeli ţi-ai permite să faci dacă ai afla cu certitudine că reuşita ta în viaţă depinde exclusiv de câte greşeli ai experimentat până acum? Dacă ţi s-ar cere să îţi pui greşelile cele mai importante în CV, ca să se vadă cât de mult ţi-ai permis să ieşi din zona ta de confort, care ar fi acelea? Care au fost lecţiile cele mai importante pe care le-ai învăţat din „eşecuri?
Când o dau în bară îmi place să îmi amintesc că eşecul survine doar când nu învăţ din greşeli. Când vreau să uit de o experienţă neplăcută pe care am trăit-o. Aceea este cu adevărat o eroare importantă, pentru că oricum viaţa mă va aduce în faţa aceleiaşi lecţii mai târziu. Restul sunt doar experienţe care mă ajută să învăţ ceva, să optimizez, să cresc.
Aşadar, ce i-ai spune acum copilului tău, atunci când greşeşte şi se supără, devine ambiţios, trânteşte sau plânge pentru că a pierdut la joc sau a primit o notă proastă?

Sursă foto: Joe Fakih Gomez Photography/ Flickr.com.