Am început o nouă carte și nu m-am putut abține să împărtășesc cu voi câte ceva din ea. E o carte scrisă de o fostă profesoară, care a renunțat la această meserie și a început să încurajeze adolescenții să nu mai meargă la școală – The Teenage Liberation Handbook: How to Quit School and Get a Real Life and Education, de Grace Llewellyn. M-am oprit asupra acestui fragment pentru că mi s-a părut că arată foarte clar cum împiedică școala adevărata învățare:

Cum împiedică școlile învățarea

Școlile cer pasivitate. Când am predat literatură și istorie, am învățat mult mai mult despre ele decât învățasem vreodată la școală și – în unele privințe – chiar și la facultate. Asta pentru că predarea este activă: cauți și alegi texte pentru lectură, gândești sarcini, evaluezi munca altora. A sta și a îndeplini acele sarcini și a primi acele note se situează pe treapta de jos a învățării.

Școlile te îndoapă cu prea multe lucruri prea repede.  Nu vreau să spun că te provoacă. Vreau să spun că îți aruncă prea multă muncă inutilă în față. A fi la școală e ca și cum ai fi extrem de înfometat și ai sta într-un fast food mâncând prea mult, prea repede pentru a te sătura, și apoi ai vomita. Învățarea bună, le fel ca alimentația bună, nu este numai mentală și fizică, ci și spirituală. În general, îți poți satisface foamea numai cu calm. Dacă nu ai destul timp sau destulă pace pentru a digera cunoștințele, îți dau doar dureri de cap.

Adulților din școli le pasă mai mult de aparențe decât de învățare. Chiar înainte de o excursie, un inspector cu care am lucrat le-a vorbit elevilor despre ”așteptări”. ”Nu vrem decât să arătați bine”, spunea, ”asta e cel mai important”. Nu cred că s-a auzit vorbind sau că vorbea cu adevărat serios, dar n-am putut uita – așa cum scrie în Biblie, gura vorbește despre ce e în inimă. În propria clasă, mă luam mereu de felul în care stăteau elevii. Nu conta cât de bine se puteau concentra ghemuiți pe canapea, eram terorizată că un alt adult ar putea intra oricând și decide că sunt incompetentă. Așa că în cele mai multe zile, elevii stăteau cu tălpile lipite de podea, cu spinările încordate, incomozi și străduindu-se să învețe în ciuda poziției.

Școala nu este destul de provocatoare dacă ești înclinat spre studiul academic. Nu e vorba neapărat de faptul că școala este prea ușoară; nu trebuie neapărat să fii elev de nota zece și se poate să te simți copleșit de tonele de teme. Dar atât de mult din ce faci la școală este doar muncă plictisitoare fără legătură cu esența fizicii, a mitologiei, a filozofiei. Nu te ajută nici faptul că majoritatea colegilor tăi ar prefera să nu-l citească pe Milton.

Școala prezintă învățarea de-a-ndoaselea, punând accentul pe răspunsuri în locul întrebărilor. Răspunsurile sunt drumuri înfundate, chiar și atunci când sunt ”corecte”. Întrebările deschid galaxiile. ”E mai bine să știi unele dintre întrebări decât toate răspunsurile”, spunea James Thurber. În Organic Gardening, octombrie 1982, Robert Rodale scria:

”N-am mai mers la școală de mai mult de 30 de ani și, totuși, oricum mi-aș aranja viața, tot ajung să învăț. De fapt, par să învăț mai repede cu cât mă îndepărtez în timp de experiența mea cu școala…

Când ești la școală, ți se pun întrebări și toți se așteaptă să poți găsi răspunsurile. Se presupune că, atunci când ești destul de plin de răspunsuri corecte, ești educat și apoi eliberat.

Acum cred, însă, că învățarea adevărată se întâmplă atunci când ajungi să poți pune întrebările importante. Atunci ești în pragul înțelepciunii, pentru că punând întrebări importante îți proiectezi mintea în explorarea de noi teritorii. În propria experiență, foarte puțini oameni au învățat cât de important este să pui întrebări bune și încă mai puțini și-au făcut un obicei din asta. Chiar și în cazul meu, a trebuit să aștept până când am uitat aproape total experiența școlarizării pentru a putea să-mi aduc mintea în modul de pus întrebări, nu numai de dat răspunsuri.”

Școala îți cere să te epuizezi atingând mediocritatea în șase sau mai multe materii, în loc să fii uimitor la una sau două pe care le adori. Unele școli și unii educatori cred în cultivarea unicității elevilor, dar fără schimbări structurale majore, nu pot face asta. Cât timp a te concentra asupra algebrei înseamnă a lua un 4 la psihologie sau cât timp ți se ține morală pentru că ai adormit la istorie în diminețile după antrenamentele târzii la gimnastică, ești împins dinspre excelență înspre mediocritate stresantă.

Școlile sunt obsedate de procesul de învățare și îl manipulează. Să luăm ca exemplu planurile de lecție. Un plan de lecție bun ar trebui să includă un ”set anticipatoriu” (care să atragă atenția), un scop enunțat, o verificare pentru diagnosticare (câteva întrebări pentru a vedea câți știu deja să organizeze un eseu de cinci paragrafe sau orice altceva), ”predarea” (prelegere, film etc.), monitorizarea (”Johny, acum că am explicat cum se organizează un eseu de cinci paragrafe, amintește-le, te rog, colegilor ce ar trebui să realizeze primul paragraf.”), prezentarea unui model (citirea unui eseu care a luat nota 10), practica ghidată (toți încep să scrie eseuri în timp ce tu te plimbi printre ei și răspunzi la întrebări) și practică independentă (își termină eseurile seara în loc să privească vrăbiile de pe pervaz).

Acest fel de planificare reflectă oarece sens și logică, recunosc. Dar două semnale de alarmă răsună în micul meu creier. În primul rând, toată această strategie este un substitut blând pentru Presiune. Nu e nevoie să manipulezi pe cineva dacă vrea deja să facă sau să învețe ce vrei tu să facă sau să învețe. Cu alte cuvinte, toată această strategie științifică este necesară doar pentru că profesorii de științe ale educației știu cât de neplăcut este să stai la școală toată ziua. Dorința de libertate își ivește capul îndărătnic din nou. Prin urmare, încearcă să-ți pună puțin capul  în mișcare pentru a face totul să meargă.

În al doilea rând, a interveni în mintea cuiva în acest fel este dăunător și prostesc în același fel în care este dăunător și prostesc să încerci să ”gestionezi” natura. După secole de idioțenie, oamenii învață în sfârșit să respecte complexitatea și auto-reglarea naturii. America nu mai crede că poți ajuta căprioarele omorând toți lupii sau pădurile stingând toate incendiile. Începem să dobândim puțin din umilința necesară, începând să vedem că intervenind, de obicei distrugem.

Avem nevoie să dezvoltăm un respect asemănător pentru procesele naturale ale minții umane. Cel mai dificil lucru pe care îl învață majoritatea oamenilor este a vorbi. Totuși, toți învață să vorbească pe cont propriu, fără un profesor, un om care să-i mituiască sau să-i amenințe, fără recuzită și fără jocuri. În familiile în care adulții le citesc copiilor sau citesc în fața lor, lasă la îndemână tot felul de cărți la care copiii se pot uita și răspund la întrebările lor despre citit, oamenii învață să citească cu aceeași plăcere și încredere care le-a însoțit dobândirea limbajului. În general, oamenii învață și cresc dacă nu sunt împiedicați să facă asta.

Școlile nu răspund la șansele adevărate care apar. Nu e nimic în neregulă cu planificarea și alegera unor scopuri – ele ne ajută să realizăm lucruri mari cum ar fi scrierea cărților și reușita unei excursii cu bicicleta prin Turcia. Dar viața este neașteptată. Uneori ne oferă ceva mai glorios decât am planificat și pierdem dacă nu suntem pregătiți să renunțăm la planul nostru. Creștinii numesc asta ”a te lăsa în voia Domnului”. Misticii estici o numesc ”a renunța la ego, a pluti în derivă”. Oricum i-ai spune, nu e loc pentru asta în școală.

De exemplu: într-o excursie la Washington D.C., programul nostru auto-impus ne cerea să vizităm Capitoliul pentru o durată prestabilită și apoi să trecem direct la următoarea atracție. Acest program nu lăsa timp pentru ce s-ar putea petrece pe drumul spre Capitoliu. Ce s-a întâmplat a fost că pe trepte, cinci elevi și doi profesori s-au oprit pentru a vorbi cu un veterinar vietnamez care postea pentru împăcarea SUA cu Vietnamul. Nu înghițise nimic în afară de suc timp de 70 de zile. L-am ascultat cu venerație. La un anumit moment a întrebat: ”Știți care amendament consituțional îmi garantează dreptul de a sta aici și de a vorbi despre asta?” Young, care avea mereu un răspuns la toate întrebările a spus ”Primul!”.

”Foarte bine”, a răspuns o altă profesoară, care sosise atunci. Am sărit cu toții. Ce-avea de-a face ”foarte bine”? Ea a continuat: ”Și care amendament a interzis sclavia?” ”Al treisprezecelea”, a răspuns Young. ”Exact! Și cu asta, haideți să mergem mai departe”, a sugerat cu voioșie însoțitoarea noastră. Noi ne-am uitat unii la alții cu vagă neîncredere; întreruperea învățării fusese mai evidentă decât de obicei. Apoi am urcat scările în urma ei.

(Apropo, această întâmplare ilustrează perfect felul în care profesorii și inspectorii nu sunt lăsați să fie ei înșiși la școală, ci li se cere să joace roluri autoritare ridicole. Femeia care ne-a întrerupt fascinația era la fel de curioasă și umană ca noi ceilalți, dar în acel moment a simțit o răspundere deosebit de puternică pentru a ne ține de program. Mai târziu mi-a spus că și-ar fi dorit să fi putut încuraja o discuție mai lungă.

I-am înțeles foarte bine poziția, gândindu-mă la toate ocaziile în care le-am spus elevilor să vină de la fereastră și să se așeze în bancă, știind că orice au văzut sau visat pe fereastră era mai important decât să scrie o narațiune pe care nu voiau s-o scrie.)

În general, școala ne izolează de realitate – indiferent cum o definim. Este realitatea în cărți, în intelect? Școala cenzurează mai mult decât arată. Se ascunde realitatea în aventura sălbatică? În religie? În cultură? În prietenie și comunitate? În muncă? Școala doar ne stă în cale.

Nu numai că timpul petrecut la școală blochează învățarea, dar te împiedică să înveți în afara școlii. Te stoarce de timp și energie. După ce îți termini eseul descriptiv, revezi verbele spaniole și e timpul să te culci, cum mai poți gândi sau scrie poezia pe care ți-ai imaginat-o în ora de istorie? Cum poți să găsești energie pentru a vrea să te duci afară să te uiți la mugurii proaspeți ai copacilor?

Școala n-ar fi atât de oprimantă dacă nu ar pretinde locul central în viața ta. De mai multe ori decât pot număra, am auzit adulți spunându-le adolescenților, cu o aroganță șocantă, că dacă nu-și fac temele la timp, va trebui să renunțe la teatru, cor, hockey, serviciu sau la a dormi acasă la prieteni sau orice altceva le mai place. Imaginează-ți o pianistă care se pregătește de un spectacol. Pe când își pune haina, soțul blochează ieșirea. ”Vai, dragă”, spune el, ”mi-e teamă că nu te pot lăsa să te duci. Nu ai pregătit meniul pentru săptămâna viitoare și ai lăsat camera de muzică în dezordine. Până când înțelegi care-ți sunt prioritățile, va trebui să rămâi acasă.”

În sfârșit, școlile ne joacă o festă urâtă tuturor. Fac ”învățarea” atât de neplăcută și înfricoșătoare încât sperie mulți oameni și-i îndepărtează de plăceri nenumărate: lectura seara în bibliotecă, plimbarea printre plantele  comestibile la grădina botanică, chiar și lucrul la probleme de trigonometrie pentru frumusețea pură și provocarea din ele. Din fericire (și ironie), multe lucruri din care învățăm nu sunt numite ”experiențe de învățare” de către școli, așa că nu atașăm stigmatul școlăresc tuturor lucrurilor. Dar numind școala ”învățare”, școlile fac învățarea să sune ca un mod extraordinar de plictisitor de a pierde o după-masă frumoasă. Iar asta e o lovitură sub centură.