Ideea existentei unui copil in interiorul nostru, chiar acum, la varsta adulta, este straina majoritatii covarsitoare a oamenilor de pe planeta Terra. Inca si mai multi dintre noi nu avem nici un fel de constiinta asupra faptului ca, desi aflati la varste biologic adulte – adica in buletin scrie ca am trecut de multisor in maturitate – varsta noastra emotionala nu sare de maxim 4-5 ani. Uneori si mai putin de atat.
Ne suparam, reactionam, batem din picioare, ne tavalim pe podea, facem crize de furie, de gelozie si blocaje de frica, ne smulgem jucariile din mana sau ne luam jucariile si plecam – cam asa ne purtam inca cei mai multi in relatiile interumane. Precum un copil intre 2 si 5 ani.
Si parca in nici o alta relatie nu se vede mai bine relatia cu propriul nostru copil interior decat atunci cand devenim parinti si ne uitam in ochii propriilor nostri copii. Parca in nici o alta circumstanta nu se vede mai bine propria noastra lipsa de rabdare, de intelegere si de empatie fata de nevoile si manifestarile propriului copil interior, decat atunci cand manifestam lipsa de rabdare, intelegere si empatie in fata nevoilor exprimate zgomotos de copiii nostri. Ramanem blocati in fata comportamentului copilului, fara sa fim capabili sa vedem ce se afla in spatele modului de exprimare, care este nevoia, ce incearca copilul sa comunice si, uneori, nu reuseste decat printr-un tip de comportament care nu convine standardelor societatii.
«Tot ce dau, imi dau mie insumi». Asta este un Adevar atat de simplu si care rezuma intreaga noastra relatie cu ceilalti. Ne purtam cu ceilalti exact asa cum ne purtam cu noi insine. Strangand un pic cadrul, ne purtam cu copiii nostri exact asa cum ne purtam cu noi-ul din noi, vedem in copiii nostri exact ceea ce credem despre noi ca suntem, dam copiilor nostri exact ceea ce credem noi insine ca meritam. Aceeasi doza de iubire. Acelasi nivel de auto-intelegere. Acelasi tip de atentie si de rabdare. Acelasi fel de credinta.
Relatia cu propriul copil interior este relatia care defineste si croieste absolut toate celelalte relatii din vietile noastre. Iar oglinda pusa in fata ochilor nostri de catre copiii nostri este atat de mare, atat de fidela, atat de lipsita de prefacatorie si de ascunzis, incat atunci cand nu suntem pregatiti sa ne vedem cu integritate propriile noastre credinte si perceptii eronate despre cine suntem cu adevarat, pur si simplu incepem sa ne vedem copiii altfel decat prin ochii iubirii.
«Parintii nu au intotdeauna smerenia necesara sa primeasca invataturile care vin din partea copilului. Deseori, ceea ce copilul le arata parintilor este ca nu au destula iubire constienta de oferit. Alteori, parintii nu au destula rabdare sau disponibilitate. Nu sunt capabili sa ocroteasca si sa se dedice copilului. Uneori, copilul le oglindeste parintilor cel mai adanc egoism. E nevoie de multa smerenie ca sa primesti ceea ce copilul iti arata. Altfel, inevitabil, te vei intoarce impotriva copilului si vei vrea sa spargi oglinda.
Si cum anume spargi oglinda? Luandu-i copilului libertatea. Libertatea este cea mai de pret calitate a fiintei. Copilul este nascut cu aceasta calitate, cea mai minunata dintre toate, care e spontaneitatea. Aceasta spontaneitate, aceasta libertate este o expresie a Esentei. Si asta esti tu. Nu uita asta niciodata.» – Sri Prem Baba, decembrie 2011
«Nu poti da ceea ce nu ai» – si asta e un alt Adevar minunat. Si nu cred ca exista vreun parinte pe lumea asta care sa vrea sa ii dea copilului sau mai putin decat iubire, iubire, iubire in fiecare secunda a vietii lui. Problema e ca nu putem sa dam iubire, daca nu suntem iubire. Si nu putem sa fim iubire, daca nu dam la o parte blocajele care ascund iubirea din noi. Iar blocajele astea au toate de-a face cu propriul nostru copil interior. Cu propria noastra ura fata de noi insine. Cu propria noastra relatie disfunctionala cu noi.
Hai sa ne luam in brate, noi pe noi insine, cu iubire si rabdare. Hai sa vedem frumusetea si puritatea din noi insine. Hai sa ne ascultam propriile nevoi si sa ne acordam ragazul de a ne da voie sa plangem in propriile noastre brate… exact asa cum i-am da ragaz si spatiu propriului nostru copil sa ne planga in brate, cand are nevoie, atat cat are nevoie. Pentru ca daca reusim sa ne tinem pe noi insine in brate atunci cand avem nevoie sa plangem, sau sa tipam, sau sa spunem ajunge, nu vreau! sau lasa-ma in pace, vom reusi cu iubire adevarata, neprefacuta, sa fim asa si cu copiii nostri, in orice situatie, in orice loc, in orice circumstanta.
Nu putem da ceea ce nu avem. Si tot ceea ce dam, ne dam noua insine. Hai sa aflam ca avem in noi atata iubire, cat sa ne dam noua insine iubire. Si din noi insine iubirea nu poate decat sa creasca, sa creasca, sa se extinda, sa imbratiseze cu adevarat, cu deplina compasiune si intelegere, intreaga lume. Incepand cu noi si continuand cu minunile cu ochii mari si inocenti care ne misuna printre picioare, privind la noi cu speranta si totala incredere…
Foto credit flickr
