Am observat că sunt foarte mulți părinți care se feresc să-și ceară scuze, ba chiar ridică și din sprâncene atunci când aud despre prieteni care fac asta, în momentul în care realizează că au greșit față de copiii lor. Și acum, să fim serioși cu toții, nu cred că există un părinte care să nu fi greșit cu ceva vreodată! Nu mă refer la cine știe ce boacăne, dar ne mai scapă, deh, nu suntem roboți și e uman să nu facem chiar totul perfect.
Acestea fiind spuse, eu trebuie să recunosc că am crescut într-o familie mereu „tristă”, pentru că de fiecare dată când se întâmpla ceva „nelalocul lui” toți cei implicați știau să spună „Îmi pare rău, am să încerc să nu mai fac asta…” și nu se limitau doar la vorbe, căci toți chiar încercam să nu-i supărăm gratuit pe cei din jur. Nu-mi pot aduce aminte cu precizie care a fost primul moment în care am auzit-o pe mama cerându-și scuze față de mine, știu doar că asta nu a fost niciodată un subiect tabu și că ni se părea și încă ni se pare o modalitate prin care demonstrezi că greșeala făcută nu a fost una intenționată.
Așa-i că dacă cei mici țipă sau vorbesc urât ei sunt nevoiți să-și ceară scuze? Așa-i că dacă ei iau jucăriile unui prieten și refuză să le înapoieze tot scuze își cer? Atunci de ce noi, adulții, nu am face același lucru atunci când ridicăm tonul sau vorbim urât ori vrem să plecăm mai repede de la groapa cu nisip pentru că, deși cei mici se distrează la maxim, noi vrem să ne așezăm confortabil pe canapeaua din living?
Voi vă cereți scuze față de cei mici? Aveți prieteni care nu fac asta pe motiv că părinții au mereu dreptate?
Sursă foto: subactive_photo/ Flickr.com.