de Peter Gray
Educația forțată dăunează abilității copiilor de a se auto-educa.
În ultimul meu articol, am făcut un pas care, trebuie să recunosc, m-a făcut să mă simt incomod. Am spus, de mai multe ori: ”Școala e închisoare”. M-am simțit incomod zicând asta pentru că școala este o parte atât de importantă din viața mea și din viețile tuturor celor pe care îi cunosc. La fel ca cei mai mulți oameni, am trecut prin cei 12 ani de școlarizare publică. Mama mea a predat într-o școală publică timp de câțiva ani. Sora mea vitregă dragă este profesoară la o școală publică. Am mulți prieteni dragi și veri care sunt profesori. Cum pot spune că acești oameni buni – care iubesc copiii și se dedică din pasiune misiunii de a-i ajuta – sunt implicați într-un sistem de încarcerare a copiilor? Comentariile la ultimul meu articol au arătat că referirile mele la școală drept închisoare i-au făcut și pe alți oameni să se simtă incomod.
Câteodată cred că, oricât de incomod m-aș simți eu sau s-ar simți ceilalți, trebuie să spun adevărul. Putem folosi eufemisme oricât am dori, dar adevărul este că școlile, așa cum sunt în general în Statele Unite și în alte țări moderne, sunt închisori. Ființele umane de anumite vârste (cel mai adesea între 6 și 16 ani) sunt obligate prin lege să-și petreacă o mare parte din timp în ele și cât sunt acolo li se spune ce să facă, iar ordinele sunt în general impuse. Nu au deloc sau au prea puțin de spus cu privire la regulile pe care trebuie să le urmeze. O închisoare – conform definiției comune, generale – este orice spațiu de izolare involuntară și restricție a libertății.
Puteți susține că școlile așa cum le știm sunt bune sau necesare; dar nu puteți susține că nu sunt închisori. Pentru a afirma asta ar însemna să susțineți că nu avem de fapt un sistem de educație obligatorie. Ori ar fi un argument ce ține de semnatică, care ar pretinde că închisoare înseamnă de fapt ceva diferit de definiția comună, generală. Cred că este important, în orice discuție, să folosim cuvintele cu sinceritate.
Uneori oamenii folosesc cuvântul închisoare într-un sens metaforic pentru a se referi la orice situație în care trebuie să urmeze reguli sau să facă lucruri neplăcute. În acest spirit, unii adulți se referă la locul de muncă drept închisoare sau chiar la propria căsnicie. Dar acesta nu este utilizarea literală a termenului, pentru că aceste exemple implică o restricție voluntară, nu involuntară. Este împotriva legii, în această țară sau în alte țări democratice, să forțezi pe cineva să lucreze într-un loc în care nu vrea să lucreze sau să se căsătorească cu cineva împotriva voinței sale. Dar nu este ilegal să obligi un copil să meargă la școală; de fapt, este ilegal să nu-l obligi să facă asta când îi ești părinte și el nu vrea să meargă. (Da, știu, unii părinți au resursele necesare pentru a găsi școlarizare alternativă sau pentru a oferi o educație în familie care este acceptabilă atât pentru copil, cât și pentru stat, dar aceasta nu este regula în societatea noastră; iar legile din multe state interzic asemenea alternative). Astfel, deși locurile de muncă și căsniciile pot fi resimțite uneori ca închisori, școlile chiar sunt în general închisori.
Acum iată încă un termen care cred că merită să fie spus cu voce tare: educație forțată. La fel ca termenul închisoare, acest cuvânt sună dur. Dar, din nou, dacă avem educație obligatorie, atunci avem educație forțată. Termenul obligatoriu, dacă înseamnă ceva, înseamnă că persoana nu are nicio posibilitate de a alege.
Întrebarea care merită dezbătută este aceasta: Este educația forțată – și încarcerarea implicită a copiilor – un lucru bun sau un lucru rău? Cei mai mulți oameni par să creadă că este, una peste alta, un lucru bun. Eu cred că este, una peste alta, un lucru rău. Detaliez aici unele dintre motivele mele, într-o listă pe care o numesc ”cele șapte păcate” ale sistemului nostru de educație forțată:
1. Negarea libertății pe baza vârstei.
În sistemul meu de valori și în cel promovat de gânditorii democratici, este greșit să îi iei cuiva libertatea fără o cauză justă. Pentru a încarcera un adult trebuie să dovedim în justiție că a comis o crimă sau este o amenințare serioasă la adresa propriei persoane sau a celorlalți. Și totuși, închidem copiii și adolescenții în școală doar din cauza vârstei lor. Acesta e cel mai șocant dintre păcatele educației forțate.
2. Încurajarea rușinii, pe de-o parte, și a mândriei, pe de alta
Nu e ușor să-i forțezi pe oameni să facă ce nu vor. Nu mai folosim bastonul, așa cum făceau dascălii odată, dar ne bazăm în schimb pe un sistem de neîncetată testare, notare și ierarhizare a copiilor în raport cu semenii lor. Astfel, folosim și distorsionăm sistemele umane emoționale ale rușinii și mândriei pentru a motiva copiii să facă lucruri. Copiii sunt făcuți să se simtă rușinați dacă se descurcă mai prost decât semenii lor și mândri dacă se descurcă mai bine. Rușinea îi face pe unii să renunțe, psihologic, la provocarea educațională și să devină clovnii clasei (nu prea rău), bătăuși (rău) sau dependenți și traficanți de droguri (foarte rău). Cei făcuți să simtă mândrie excesivă pentru reușitele superficiale care le aduc note mari și onoruri devin aroganți și sfidători la adresa oamenilor obișnuiți care nu se descurcă atât de bine la teste; sfidători, prin urmare, la adresa valorilor și proceselor democratice (iar acesta e poate cel mai nociv efect dintre toate).
3. Interferența în dezvoltarea cooperării și a empatiei
Suntem o specie intens socială, făcută pentru cooperare. Copiii vor în mod natural să-și ajute prietenii și chiar și la școală găsesc modalități pentru a face asta. Dar sistemul nostru competițional de ierarhizare și notare a elevilor lucrează împotriva tendinței spre cooperare. A da prea mult ajutor unui coleg înseamnă a trișa. Ajutorul dat altora îi poate dăuna chiar celui care ajută, ridicând standardele și micșorându-i notele. Unii dintre copiii care se adaptează cel mai bine la școală știu asta foarte bine; își urmăresc scopurile fără milă. Mai mult, așa cum am argumentat în articole anterioare, segregarea forțată din școli promovează în sine competiția și agresivitatea și inhibă dezvoltarea empatiei. De-a lungul istoriei umane, copiii și adolescenții au învățat să fie grijulii și săritori interacționând cu cei mai mici decât ei. Sistemul școlar îi privează de asemenea oportunități.
Dacă ți-a plăcut prima parte, citește și continuarea.
Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.
Peter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.