Vă mai amintiți de Peter Gray și blogul lui, Freedom to learn? L-am pomenit cu ceva timp în urmă, când am scris despre importanța jocului și despre nevoia de a nu mai împărți copiii pe vârste. Mă bucur nespus că vă pot împărtăși o veste bună: de-acum înainte vă veți putea delecta cu articolele lui în româna noastră dragă. N-am mai putut aștepta și-am ales una dintre primele serii de articole, despre un subiect care mi-e din ce în ce mai drag: copiii care învață singuri. Lectură plăcută!
Copiii se educă singuri: trecere în revistă a unora dintre dovezi
Copiii sunt proiectați de natură să învețe singuri.
Publicat pe 16 Iulie 2008
Ca adulți avem anumite responsabilități față de copiii noștri și de copiii lumii. Este răspunderea noastră să creăm un mediu sigur, sănătos și plin de respect în care copiii să se poată dezvolta. Este răspunderea noastră să ne asigurăm că au mâncare adecvată, aer curat, locuri non-toxice în care să se joace și multe ocazii să interacționeze liber cu oameni de toate vârstele. Este răspunderea noastră să fim modele de decență umană. Dar lucrul pentru care nu trebuie să ne facem griji este cum să-i educăm pe copii.
Nu trebuie să ne facem griji cu privire la programe, planuri de lecție, motivarea copiilor ca să învețe, testarea lor și restul lucrurilor care cad în rubrica pedagogiei. Să folosim acea energie, în schimb, pentru a crea medii decente în care copiii să se poată juca. Educația copiilor este responsabilitatea copiilor, nu a noastră. Numai ei o pot face. Sunt făcuți pentru asta. Sarcina noastră legată de educație este doar să stăm deoparte și să o lăsăm să se întâmple. Cu cât încercăm mai mult s-o controlăm, cu atât o împiedicăm.
Când spun că educația este răspunderea copiilor și că ei sunt de la natură proiectați pentru a-și asuma această responsabilitate, nu mă aștept să acceptați aceste afirmații doar pe baza încrederii. Trăim într-o lume în care aceste afirmații nu mai sunt un adevăr de la sine înțeles cum au fost odată. Trăim într-o lume în care aproape toți copiii și adolescenții sunt trimiși la școală, începând de la vârste din ce în ce mai mici și până la vârste din ce în ce mai mari, și în care ”școala” are un anumit înțeles standard. Măsurăm educația în termeni de punctaje la teste, iar succesul prin avansarea în sistemul școlar, de la un nivel la altul. Nu-i de mirare, deci, că ne gândim aproape automat la educație ca fiind ceva ce se face în școli de către specialiști pregătiți în arta și știința pedagogiei, care știu cum să-i conducă pe copii de-a lungul pașilor ce vor transforma potențialul lor brut într-un produs educat.
Prin urmare, îmi asum sarcina de a prezenta dovezi pentru a-mi sprijini afirmațiile. Cele mai directe dovezi vin din contexte în care putem vedea copii care se educă singuri, fără nimic din ceea ce considerăm școlarizare. Iată trei astfel de contexte, pe care le voi descrie pe larg în următoarele trei postări din acest blog săptămânal.
1. O parte imensă din educația copiilor are loc înainte de a începe școala. Cea mai evidentă dovadă a capacității copiilor de a se autoeduca, accesibilă tuturor celor care deschid ochii, vine din a-i observa pe copii în primii lor patru sau cinci ani de viață, înainte ca cineva să încerce să-i învețe ceva în mod sistematic . Gândiți-vă la tot ce învață în acea perioadă. Învață să meargă, să alerge, să sară și să urce. Învață despre proprietățile fizice și despre modalitățile de manipulare ale tuturor obiectelor care le sunt la îndemână. Învață limba maternă, ceea ce este sigur una dintre sarcinile cele mai complexe din punct de vedere cognitiv pe care le îndeplinește ființa umană . Învață psihologia de bază a celorlalți oameni – cum să-i mulțumească, cum să-i enerveze, cum să obțină ce vor sau au nevoie de la ei. Învață toate acestea nu din lecții furnizate de cineva, ci din propria joacă liberă, din curiozitatea lor de nepotolit și din atenția lor naturală față de comportamentul celorlalți. Nu-i putem împiedica să învețe toate acestea și multe altele, decât dacă îi închidem singuri în baie.
2. Copiii din culturile de vânâtori-culegători devin adulți împliniți fără ceva asemănător școlii. De-a lungul celei mai mari părți din existența umană, am trăit în bande nomade relativ mici, care se hrăneau culegând. Natura noastră umană fundamentală – inclusiv înclinația spre joacă, curiozitatea și toate celelalte adaptări ale noastre pentru învățare – au evoluat în contextul acelui mod de viață. Unele grupuri de vânători-culegători au reușit să supraviețuiească și să-și păstreze culturile intacte, până în vremuri recente. Antropologii care au studiat astfel de grupuri – în Africa, Asia, Noua Zeelandă, America de Sud și în alte zone – au descoperit o remarcabilă consecvență de la un grup la altul în ce privește atitudinea față de copii. În toate aceste culturi, copiii și adolescenții au voie să se joace și să-și urmeze propriile interese, fără intervenția adulților, de dimineața până seara, în fiecare zi. Credința acestor popoare, întărită de milenii de experiență, este că tinerii învață singuri prin joc și explorare și, mai târziu, când sunt pregătiți, încep în mod natural să pună ce au învățat în slujba unor scopuri care aduc beneficii întregului grup. Prin propriile eforturi, copiii vânători-culegătorilor dobândesc enormul set de aptitudini și cunoștințe de care au nevoie pentru a deveni adulți împliniți în cultura lor.
3. Copiii din anumite școli ”ne-școli” din cultura noastră devin adulți împliniți fără ceva asemănător școlarizării convenționale. Sunt de mulți ani un observator al copiilor și adolescenților din Sudbury Valley School, din Framingham, Massachusetts. Școala a fost fondată cu 40 de ani în urmă de către oameni ale căror idei sunt surprinzător de asemănătoare cu cele ale vânători-culegătorilor. Se adresează tinerilor de la patru ani până la vârsta de liceu și nu seamănă deloc cu o școală obișnuită. Este un mediu democratic, în care copiii au cu adevărat putere egală cu cea a adulților și în care elevii învață numai din activități proprii, auto-direcționate. Este un mediu sigur în care tinerii se pot juca, pot explora, își pot asuma răspunderi și pot interacționa liber cu persoane de toate vârstele. Nu există teste, steluțe sau alte recompense, nu există promovați și corijenți, cursuri sau exerciții, copiii nu sunt obligați sau păcăliți să învețe și nimeni nu se așteaptă ca personalul să fie responsabil pentru ce învață copiii. Până în prezent, multe sute de copii s-au autoeducat în acest mediu. Și nu, nu devin vânători sau culegători. Devin artizani, artiști, bucătari, medici, ingineri, antreprenori, avocați, muzicieni, oameni de știință, asistenți sociali și software designeri. Aleg dintr-o gamă largă de cariere pe care le valorizăm în cultura noastră.
Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.
Peter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.
Trackbacks/Pingbacks