de Alfie Kohn
Odată ce începi să vezi lauda drept ceea ce este – și ce face – aceste mici erupții evaluative constante ale adulților încep să producă același efect precum unghiile care zgârie o tablă. Îți vine să încurajezi copilul să le dea profesorilor sau părinților să guste din propriul lor medicament întorcându-se la ei și spunând (cu același ton zaharisit) ”Ce laudă frumoasă!”.
Totuși, acesta nu e un obicei de care scapi ușor. Poate părea ciudat, cel puțin la început, să nu mai lauzi; te poți simți de parcă ai fi rece sau i-ai refuza ceva. Dar aceasta, ne dăm seama repede, sugerează că lăudăm mai mult pentru că simțim nevoia să o facem decât pentru că ar avea copiii nevoie să audă laudele noastre. Ori de câte ori este așa, e timpul să regândim ce facem.
Copiii au nevoie de sprijin necondiționat și de iubire fără obligații. Acestea nu sunt doar diferite de laudă – îi sunt opuse. ”Bravo!” este condiționat. Înseamnă că oferim atenție, recunoaștere și aprobare pentru că au făcut lucruri care ne mulțumesc.
Această idee, vei observa, este foarte diferită de critica pe care o fac unii oameni spunând că le dăm copiilor prea multă aprobare sau că le-o dăm prea ușor. Ei ne recomandă să devenim mai zgârciți cu laudele și să pretindem ca cei mici să le ”merite”. Dar adevărata problemă nu este că cei mici se așteaptă să fie lăudați pentru orice în zilele noastre, ci că suntem tentați să o luăm pe scurtătură, să-i manipulăm cu recompense în loc să le explicăm și să-i ajutăm să-și dezvolte abilitățile necesare și valorile.
Dar care este alternativa? Asta depinde de situație, dar orice am decide să spunem în loc trebuie să fie oferit în contextul unei afecțiuni și a unei iubiri autentice pentru cine sunt copiii, nu pentru ceea ce au făcut. Când există sprijin necondiționat, ”Bravo!” nu este necesar; când nu există, ”Bravo!” nu va ajuta.
Dacă lăudăm acțiunile pozitive ca mod de a descuraja comportamentul deranjant, aceasta nu poate fi eficient pe termen lung. Chiar dacă funcționează, nu putem spune că cel mic se comportă bine; ar fi mai adecvat să spunem că laudele îl fac să se poarte frumos. Alternativa este să colaborăm cu copilul, să descoperim motivele pentru care el se poartă într-un fel. S-ar putea să fim nevoiți să ne reconsiderăm cerințele în loc să ne rezumăm la a căuta un mod de a-i face să se supună. (În loc să folosim un ”Bravo!” pentru a face un copil de patru ani să stea liniștit la o ședință cu părinții sau la o reuniune de familie, poate ar trebui să ne întrebăm dacă e rezonabil să ne așteptăm de la el să facă asta.)
E nevoie, de asemenea, să-i implicăm pe copii în procesul de luare a deciziilor. Dacă un copil îi deranjează pe ceilalți, atunci a lua loc alături de el și a-l întreba ”Ce crezi că putem să facem ca să rezolvăm această problemă?” va fi mai eficient decât mita sau amenințarea. Îl ajută pe copil să învețe cum se rezolvă problemele și îi arată că ideile și sentimentele lui sunt importante. Desigur, acest proces necesită timp și talent, grijă și curaj. Să-i aruncăm copilului un ”Bravo!” când se poartă într-un fel pe care îl considerăm adecvat nu necesită niciunul dintre aceste lucruri, ceea ce explică de ce strategiile de acțiune asupra copiilor sunt mult mai populare decât cele de colaborare.
Și ce poți spune când copiii fac ceva impresionant? Ia în considerare trei posibile răspunsuri:
*Nu spune nimic. Unii oameni insistă că o acțiune utilă trebuie ”întărită” pentru că, în secret sau inconștient, cred că a fost o întâmplare. Dacă copiii sunt la bază răi, atunci trebuie să li se dea un motiv artificial de a fi buni (adică o recompensă verbală). Dar dacă această idee cinică este nefondată – și o mulțime de cercetări sugerează că așa este – atunci lauda nu este necesară.
*Spune ce ai văzut. O afirmație simplă, lipsită de evaluare (”Te-ai încălțat singur” sau doar ”Ai reușit”) îi spune copilului că ai observat. Și îi permite să fie mândru de ce a făcut. În alte cazuri, o descriere mai detaliată poate avea sens. Dacă a desenat ceva, îi poți oferi feedback – nu judecăți – despre ceea ce ai observat: ”Muntele ăsta e imens!” ”Uau, ai folosit mult mov astăzi!”.
Dacă a arătat grijă sau generozitate, îi poți atrage atenția cu delicatețe către efectul acțiunii asupra celeilalte persoane: ”Uită-te la fața Mariei! Pare fericită acum că i-ai dat o bucată din gustarea ta.” E total diferit de laudă, în care accentul cade pe cum te simți tu în legătură cu faptul că a împărțit.
*Vorbește mai puțin, ascultă mai mult. Chiar mai bune decât descrierile sunt întrebările. De ce să-i spui ce parte a desnului te impresionează pe tine când îl poți întreba ce îi place lui cel mai mult? Întrebările, ”Ce a fost cel mai greu de desenat?” sau ”Cum ai făcut să iasă picioarele potrivit de mari?”, au mari șanse să-i hrănească interesul pentru desen. Un ”Bravo!”, așa cum am văzut, ar putea avea exact un efect contrar.
Aceasta nu înseamnă că toate complimentele noastre, toate mulțumirile, toate expresiile de încântare sunt dăunătoare. E nevoie să analizăm motivele din spatele vorbelor (exprimarea autentică a entuziasmului este mai bună decât dorința de a manipula comportamentul viitor al copilului), precum și efectele lor adevărate. Îl ajută acțiunile noastre să aibă un simț al controlului asupra propriei vieți – sau să aștepte mereu aprobarea noastră? Îl ajută să devină mai entuziasmat de ceea ce face – sau transformă acțiunea în ceva ce vrea să facă cât mai repede pentru a primi bătaia pe umăr?
Nu e vorba de a memora un nou scenariu, ci de a avea în minte scopurile pe termen lung pentru copiii noștri și de a fi atenți la efectele vorbelor noastre. Vestea proastă este că folosirea întăririi pozitive nu este chiar atât de pozitivă. Vestea bună este că nu avem nevoie să evaluăm pentru a încuraja.
Copyright 2001 by Alfie Kohn. Reprinted from Young Children and translated by Andreea, with the author’s permission. For more information, please see www.alfiekohn.org.
Cred ca comunicarea nonviolenta ofera indicii pretioase. Daca lauda este sub forma unei observatii, ea cred ca poate fi foarte utila pe latura unui feedback pozitiv.
Avem nevoie de feedback, sa stim ca progresam.
Parerea mea este ca lauda procesului este mult mai aproape de observatii desi nu-i scutita de evaluari.
Asta este ceea ce asteptam: alternativa, ce pun in locul lui Bravo. Multumesc mult pentru sugestii. DE cand am citit prima parte am realizat cu cata usurinta ii spuneam copilului bravo, si cum de fiecare data venea la mine ptr apreciere, orice ar fi facut. poate acum nu este chiar o problema, dar obiceiul odata instalat, devine periculos.
Desigur ca orice copil are nevoie de incuraajari, dar , cum ziceai, trebuie sa vedem foarte bine contextul.
Si da, trebuie sa vedem ce anume cerem de la un copil pentru a fi rezonabili in cerintele noastre. Din perspectiva a ceea ce am vazut si am simtit alaturi de copilul meu am inteles ca cel mai bine este sa incercam sa gandim un pic cu mintea lui si sa evaluam puterile lui. abia apoi sa emitem pretentii si cerinte.
Daca nu-i cu suparare v-as face trimitere la un art scris de mine in prisma acestei idei: http://copiisimamici.blogspot.com/2011/01/dar-pe-noi.html .
Mulțumesc pentru link! Ai atras atenția asupra unor lucruri importante. Bănuiesc că e greu să fii nevoit să faci lucrurile altfel, la alte ore, în altă ordine odată ce devii părinte. Dar poate e și un prilej bun să ne gândim puțin la ce contează cu adevărat.
Mă bucur că partea a doua a articolului a răspuns la întrebările cu care ai rămas după prima parte. Primii ani ai copilăriei sunt critici (tot mai multe ”autorități”, chiar și medicale ne avertizează) și e nevoie să fim atenți la ce și cum le spunem copiilor, precum și la cum ne purtăm cu ei. În această perioadă se configurează imaginea de sine a copilului. Mare parte din această imagine ia naștere din felul în care copilul de vede oglindit în spusele și faptele oamenilor importanți din jurul lui. Pentru detalii recomand cartea lui Tony Humphreys: Stima de sine.
Nu am citit aceasta carte, dar referitor la stima de sine , ca si baza in educatia copilului pentru a deveni un adult cu o imagine reala si solida despre sine, de curand am citit cartea lui Nancy L. Van Pelt : Secretul perintelui deplin.
Chiar daca nu sunt de acord cu tot ce se spune acolo, in primele capitole vorbeste foarte mult despre “respectul de sine ” al copilului si importanta lui in educatie. Voi scrie curand despre asta, cum gasesc putin ragaz.
oau, am ajuns din nou pe acest blog drag intr-un moment de cumpana. eram iritata de minunatul “bravo” cu care este servita fiica-mea pt te miri ce, inclusiv pt motive fiziologice 😐 nu de noi, de cei din jur, cu care interactioneaza des si f des.
bun, nu sunt impotriva manifestarii aprobarii, a afectiunii, a incantarii, dar mi-am dat seama ca eu bravo nu am folosit cred de vreo 3 ori de cand face una alta. cred ca am oroare de cuvantul in sine, apoi mi-am pus problema daca isi are vreun rost lauda asta din orice motiv….si am ajuns aici unde am gasit raspunsuri pt feelingurile mele 😀 si tare ma bucur.
a nu se intelege ca nu ma entuziasmez cand face ca lupul numai pt ca-l vede in cartea ei, sau recunoaste ff multe obiecte din jur aratate de noi in carte, incat merge sa ni le aduca dupa ce i le aratam… dar cel mai adesea ma surprind spunandu-i “da, asta eee, ai dreptate” cu zambetul lipit pana la coltul urechilor 😀 sau “exact, ai reusit sa reproduci sunetul pe care-l face X animal”. cred ca e suficient de clar din felul in care o strang in brate cu bucurie cat mi-e draga pt ca este ea, nu vad rostul sa spun mereu “ce desteapta esti” “bravo” etc etc. doar toti copiii trec prin etapa asta, deci toti sunt destepti. daca eu ma apuc sa evaluez, automat va deduce ca sunt altii care nu-s atat de destepti ca ea… ceea ce nu vreau deloc pt copilul meu! nu e criteriul dupa care vreau sa valorifice lumea din jur… sau e un criteriu prea steril atata vreme cat nu cuantifica si afectele ❗
Iar eu mă bucur de bucuria ta :). E de prisos să-ți scriu că-mi place cum procedezi cu fetița ta și că sunt de acord cu vederile tale?
Cred ca problema nu e cuvantul “bravo”, ci tocmai intentia – uneori inconstient manipulativa – cu care e spus. Nu m-as feri in mod particular de un cuvant sau altul, mai degraba de excesul de laude si de excesul de atentie.
Copilul are nevoie de feedback atunci cand face ceva bun/dezirabil. Acel feedback va intari comportamentul pozitiv, deci nu cred ca are sens sa nu spui nimic sau sa eviti cu orice pret un cuvant sau altul.
Dar daca parintii se entuziasmeaza la fiecare mica realizare copilul incepe sa caute cu orice pret aprecierea, atentia respectiva, ca un actor care asteapta aplauze.
In ceea ce ma priveste recunosc, e un “pacat” pe care nu am reusit sa-l evit si pe care nu l-am inteles decat tarziu. 😀
Bine ai venit, Ananda!
Într-adevăr, intenția manipulatoare este de evitat și cred că asta era și miza articolului. “Bravo” stă în locul laudelor de orice fel.
Legat de ce spui in al doilea paragraf, am înțeles eu greșit sau ești de părere că laudele (feedback-ul) pot fi folosite pentru a întări un comportament pozitiv? Pentru că, dacă e așa, nu înțeleg cum de întărirea de care vorbești nu se califică drept intenție manipulatoare.
Eu cred orice îi spunem copilului ar trebui să aibă o intenție de conectare, de comunicare autentică, nu de a-l determina să facă ceva. E poate o diferență mică pentru cei mai mulți dintre noi, mai ales pentru cei obișnuiți să laude sau să fie lăudați, dar copiii o sesizează. Ei știu când încercăm să-i ”încurajăm” să mai repete comportamentul care ne-a plăcut și când vrem să le împărtășim o emoție autentică pe care am resimțit-o în acel moment.
Drept urmare, nu e vorba de cât și când lăudăm, ci chiar de laude. Sigur, ne dorim ca cel mic să se comporte în anumite moduri, dar este ok să folosim cuvintele (pozitive sau negative) pentru a-l determina să o facă? N-am prefera ca acea purtare să fie autentică, să vină de la el, din valorile și dorințele lui?
Oricum, sunt sigură că pe termen lung lauda nu funcționează, altfel am vedea numai oameni civilizați pe stradă.
Andreea, parintele care ii spune “bravo” copilului e autentic conectat cu copilul in cele mai multe cazuri. Chiar si atunci cand exista o intentie manipulativa, ea nu exclude conectarea.
Evident, e de dorit ca actiunile copilului sa vina din convingeri interioare autentice. Dar pentru a-si forma un sistem de valori copilul are nevoie (si) de cuvinte. Invatarea mimetica functioneaza pana la un moment dat. Dar fiind noi fapturi inzestrate cu darul (sau blestemul) vorbirii, comunicam si pe aceasta cale.
Atunci cand ii comunic multumirea mea cu privire la ceva ce a facut e o traire autentica, dar in acelasi timp ii comunic (subliminal) ca imi face placere sa repete acel comportament. Asa ii transmit valorile mele, nu il manipulez.
Sunt multe de zis, dar sunt prea obosita acum.
Cred ca Alfie Kohn vede foarte mult lucrurile in alb/negru si ignora nuantele de gri, ca sa zic asa. Imi place mult ce scrie, dar imi permit sa am unele rezerve vis a vis de afirmatiile lui. Din pacate pozitia lui radicala e o reactie la o realitate complet anormala, asa ca nu pot decat sa-i tin pumnii sa aiba succes!
Chestia cu lauda sau contra-lauda (nu stiu cum sa ii zic, mustrarea, dojana) am invatat-o si eu la cursul de parinti la care merg, insa mi-e greu sa ma “las” de asta. Mi se pare ceva natural sa ii spun “bravo” cand face ceva deosebit, desi daca stai sa te gandesti bine parca e antrenament la catei. Cred ca trebuie sa ma stradui mai mult.
Bine-ai venit, Laura!
Da, sună a dresaj când se folosește așa, automat, fără vreo emoție autentică, cu scopul de a asigura repetarea comportamentului. Cred că primul pas e conștientizarea acestui ”tic”. E greu să te descotorosești de el repede, dar sunt sigură că în timp vei reuși.
buna.
trebuie sa recunosc ca nu rezonez prea bine cu lipsa laudelor – pe care eu le inteleg si le folosesc ca incurajare. mi se pare normal sa il incurajez pe copilul meu de 1 an cand reuseste sa faca cu 2 pasi mai mult ca ieri si tot asa. (nu neaparat cu bravo, eu am o pb cu cuvantul asta, dar pur si simplu il laud, il arat ce bucuroasa sunt ca a reusit). mi se pare inacceptabil sa nu spun nimic sau sa afirm ceva de genul “da, azi ai facut inca 2 pasi”. cred ca dragostea cu care ii spui si ii arati ca e minunat sa progreseze il incurajeaza sa mai incerce, sa se depaseasca. asta nu inseamna ca ii inoculez ideea ca lipsa unui progres ma face nefericita sau mai stiu eu ce. cred ca dragostea pe care i-o arati e pana la urma tot ce conteaza. dar sa fie exteriorizata.
ma gandesc ca aceeasi chestie se aplica si la adulti. cati dintre noi suntem apreciati si laudati la locul de munca atunci cand suntem profesionisti si cand avem succese? nu ar conta daca am fi laudati? nu avem nevoie de acest feedback pozitiv?
Bun venit, Teo!
Eu n-am înțeles așa articolul și nu în acest spirit l-am tradus. Oricum, n-aș echivala lauda (o judecată asupra valorii copilului) cu încurajarea. Apoi, mai e și problema intenției cu care vorbim. Una e să emit pe bandă ”Bravo-uri” ca să-nvețe ăla micu să mai facă și-altădată chestia care mi-a plăcut și alta e să încerc să mă conectez cu el, să-i arăt iubire, sprijin și înțelegere, așa cum spui tu.
La locul de muncă mi se pare c-ar fi la fel. Eu prefer un feedback constructiv (să mi se spună exact ce am făcut bine), nu un ”Bravo! Bună propunere” sau ceva similar care nu-mi spune nimic și mi se pare spus așa din obligație.
Andreea, inca un articol care imi vorbeste din suflet. Copiii mei au crescut (si mai cresc) fara critica si fara recompense / laude. Asta nu inseamna ca nu avem pe zi cel putin 5 conflicte iar pe luna 2 majore cu termen lung de solutionare.
Surogatul educatiei bazate pe recompense / critica e educatia bazata pe echidemnitate, pe care eu o numesc autoritativa. Cu ea ma si ne simtim cel mai bine.
MUltumesc mult de logo, salutari calde,
Raluca Jacono – FamilyLab.at
Cum poti/poate x sau y stabilii sau generaliza ca motivul din spate unui “bravo” este manipulare? Says who? Ma intreb sincer daca asta a fost experienta autorului – imi pare f rau pentru el. Am fost iubita neconditionat si in prezenta incurajarilor “bravo” am crescut increzatoare ca pot schima lumea si o fac. Iubesc neconditionat si jertfitor spunand bravo si great job sarbatorindu-mi fetita in fiecare zi. Daca noi ca si parinti nu ne incurajam si sustine si applauda copiii, cine o va face? Ce le comunicam prin aceasta “abstinenta la lauda” – esti bun dar nu destul de bun? Am o fetita care din fiecare bordura sau scaunel isi face o scena in fiecare zi pentru ca indifferent prin cate a trecut pana in momentul de fata a avut taria sa se ridice. Fiecare “performanta” a ei este un miracol si un motiv de multumire …
As fi fost de accord cu o attentionare ca si parinti sa ne verificam motivul din spatele acestui bravo dar nicidecum 5 motive sa nu spui bravo Copilului tau …
Mi se pare atat de backwards ca cineva sa generalizeze o chestie de genul asta si sa faca o teorie generala. Nu multumesc! Nu cunosti viata cititorilor tai ca sa Poti face afirmatii atat de generale
De unde pot cumpara Unconditional parenting tradusa in romana?
Au publicat cu titlul Parenting neconditionat. Cred ca o gasesti in librarii si online.
eu incerc sa mai reduc din bravo, dar sa ii acord putina atentie care o cere cand vine cu lucrul facut la mine. Si ii spun de genul: “imi place ca ti-ai strans lucrurile, acum e mai mult spatiu sa te joci cu altele”; sau “ce frumos e fetita din desen, uite, are si fusta cum imi place mie” etc.
Nu as scoate laudele, doar incerc sa le folosesc mai rar, si orientat, ca o apreciere.